„Este ca şi cum s-ar fi petrecut ieri”, îşi aduce aminte Marcel Touanga, în vârstă de 75 de ani, care a avut un fiu printre cei 353 „dispăruţi din Beach”, un debarcader din portul fluvial din Brazzaville, teatru al unuia dintre episoadele cele mai tulburătoare din lunga domnie a preşedintelui Denis Sassou Nguesso. Dosarul se află încă pe rol în instanţele din Franţa şi se aşteaptă în continuare ca vinovaţii să fie traşi la răspundere.

În mai 1999, statul producător de petrol apropiat de Franţa Republica Congo sau Congo-Brazzaville încearcă să întoarcă pagina după cele trei războaie civile care au zguduit-o după 1993. Preşedintele Sassou Nguesso a revenit la putere după „paranteza” Pascal Lissouba (1992-97), iar obiectivul său este „reconcilierea naţională”.
„DSN” încurajează revenirea în ţară a congolezilor care s-au refugiat de cealaltă parte a fluviului Congo, la Kinshasa, pentru a fugi de violenţele din ultimul conflict din 1998.
Un acord este semnat între cele două state Congo şi Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi (UNHCR). Refugiaţii traversează fluviul între 5 şi 14 mai 1999.
„În Beach, avea loc un soi de triere, femeile de o parte, bărbaţii de cealaltă. Bărbaţii erau percheziţionaţi pentru a vedea dacă au urme de port-armă sau cicatrici”, afirmă Marcel Touanga, preşedintele Asociaţiei părinţilor celor dispăruţi în Beach, relatează africanews.com într-un articol de pe 10 mai, preluare după France Presse.

„Nimeni nu pleacă viu de aici”

Autorităţile îi căutau pe membrii miliţiei „Ninja” a lui Bernard Kolelas, care se luptase cu forţele armate ale ţării în capitală şi în regiunea vecină Pool. După traversare, 353 de refugiaţi au dispărut. Nimeni nu ştie oficial ce li s-a întâmplat. Erau ei „Ninja” suspectaţi că vor să destabilizeze regimul preşedintelui Sassou?
Dispăruţii ar fi fost transportaţi şi executaţi în imobile ale serviciilor de securitate precum Direcţia generală a securităţii prezidenţiale, relevă un raport al Naţiunilor unite din 2012, care se bazează pe mărturii ale „unor persoane care susţin că sunt supravieţuitori”.
„Au existat rele tratamente, execuţii. Unii au fost împuşcaţi pe loc şi trupurile lor au fost aruncate în apă (…) Am înregistrat 353 de tineri dispăruţi, dar au fost mult mai mulţi pentru că s-au găsit şi corpuri arse”, adaugă Marcel Touanga, care trăieşte în Franţa.

„Pe fiul meu îl chema Narcisse Ladislas. Avea 28 de ani. Era jandarm. Nici măcar nu mi-au dat trupul lui”, povesteşte el.
„Când veneau să ne ia, în grupuri mici, pentru a ne executa, ni se spunea: Ninja sau nu, o să dispăreţi, nimeni nu pleacă viu de aici”, a spus un bărbat care pretindea că este supravieţuitor al masacrului din „Beach” în Franţa, pe 19 februarie 2003, sub acoperirea anonimatului.
Alte relatări menţionează că persoane încă în viaţă erau îngrămădite în containere, care apoi erau sudate şi aruncate în fluviu sau incendiate. Un astfel de container ar fi fost găsit, dus de curent, la nivelul cataractelor.

„Scandal de stat”

La cererea familiilor celor dispăruţi, Parlamentul congolez a înfiinţat în 2002 o comisie de anchetă. Autorităţile au decis să-i extindă competenţa asupra tuturor dispariţiilor forţate înregistrate oficial în Congo-Brazzaville din 1992. În cele din urmă procesul a început la Brazzaville în 2005.
În boxa acuzaţilor s-au aflat 15 persoane, majoritatea ofiţeri. Ei au fost cu toţii achitaţi de justiţie, care a condamnat statul congolez să plătească despăgubiri pentru 86 dintre cei 353 de dispăruţi, în cuantum de 15.000 de euro pentru fiecare dispărut.
În Franţa, la sfârşitul lui 2001 şi începutul lui 2002 a fost depusă o plângere pentru „crime împotriva umanităţii, dispariţii şi acte de tortură” de către mai multe organizaţii de apărare a drepturilor omului.
Aceasta îl viza pe preşedintele Sassou Nguesso şi trei demnitari ai regimului său. Congo a cerut Curţii internaţionale de justiţie îngheţarea procedurii franceze.

În noaptea de 2 spre 3 aprilie 2004, directorul poliţiei, col. Jean-François Ndenguet, este încarcerat în Franţa pentru „crime împotriva umanităţii”. El va fi eliberat din ordinul parchetului, pe motiv că este titular al unui „paşaport diplomatic”. Mai multe ONG-uri vor denunţa un „scandal de stat”.
În pofida acestui fapt, „justiţia franceză rămâne pentru moment singura speranţă”, a declarat la Brazzaville Tresor Nzila, director executiv al Organizaţiei congoleze pentru apărarea drepturilor omului, în condiţiile în care în Republica Congo nimeni nu crede că se va face dreptate în acest caz.
„Douăzeci de ani mai târziu, dosarul rămâne din nefericire imobil”, şi-a exprimat regretul avocatul William Bourdon. Unii speră în continuare în înfiinţarea unei comisii a „adevărului şi reconcilierii”.
Între timp, „durerea este încă prezentă”. „Ne dăm seama că fiii noştri dispăruţi nu sunt decât victime ale unor autori necunoscuţi”, a declarat la Brazzaville tatăl unui alt dispărut, Vincent Niamankessi, în vârstă de 70 de ani.