Un erou în Israel pentru rolul jucat pe frontul sirian în timpul războiului israeliano-arab din 1973, Avigdor Kahalani este de părere, 50 de ani mai târziu, că, în pofida pierderilor omeneşti, acest conflict a avut „efectul unei palme” care a readus Israelul la luciditate. Pe de altă parte, deşi nu a câştigat războiul în pofida unor succese iniţiale, armata egipteană „a devenit o armată a victoriei, spre deosebire de o armată a înfrângerii în 1967”, spun istoricii egipteni.

După ce a suferit arsuri grave în timpul luptelor împotriva Egiptului în timpul războiului iraeliano-arab din iunie 1967 – în urma căruia Israelul cucerea Sinaiul, Fâşia Gaza, Cisiordania şi o parte a platoului Golan de la Siria – ofiţerul Avigdor Kahalani şi-a reluat serviciul după un an de spitalizare şi numeroase operaţii.
Atunci când a izbucnit războiul, pe 6 octombrie 1973, lt. col. Kahalani era, la 29 de ani, şef al batalionului 77 de tancuri, care tocmai fusese transferat în Golan.
Israelul era în repaus de Yom Kippur, Ziua Ispăşirii, una dintre cele mai importante date din calendarul religios evreiesc, iar ofensiva comună a Egiptului, în sud, şi a Siriei, în nord, a luat ţara prin surprindere.

Avigdor Kahalani, în timpul războiului din 1973 – Wikimedia

„Dintr-o dată, înţelegem că este un război total (…) În 24 de ore, aproape întreg platoul Golan cade” în mâinile sirienilor, îşi aduce aminte Kahalani într-un interviu acordat France Presse la locuinţa sa din Tel Aviv şi preluat de presa de limbă franceză.
„Raportul de forţe era aproape de opt la zece tancuri (siriene) pentru un tanc israelian. Tancurile lor era mai bune decât ale noastre (…) Cineva care ar fi privit situaţia din exterior ar fi spus: nu au nicio şansă”, adaugă el.

„O bătălie complicată”

Pe 9 octombrie, forţele israeliene sunt pe punctul de a ceda. Armata siriană ameninţă direct teritoriul israelian, dar se va lovi de rezistenţa unităţii colonelului Kahalani şi altor batalioane din brigada a 7-a.
„A trebuit să dau atacul pentru a recuceri înălţimile de unde puteam să-i oprim şi, pe această linie, au venit în jur de 160 de tancuri şi noi eram numai zeci sau douăsprezece tancuri”, povesteşte fostul tanchist. La finalul unui lupte crâncene, sirienii bat în retragere, relatează el.
„Există un moment critic când mobilizezi aproape toţi muşchii corpului timp de patru zile, aproape fără hrană, fără a dormi, nu mai ai decât câteva muniţii în tancul tău, mobilizezi (…) fiecare gând pentru a fi mai bun decât ei şi a câştiga”, îşi aduce aminte Avigdor Kahalani, care este o legendă vie în Israel şi este invitat adesea pentru a le vorbi tinerilor recruţi.

Preşedintele sirian Hafez al-Asad şi ministrul apărării Mustapha Tlas în timpul războiului din 1973, pe frontul din Golan – Wikimedia

Avigdor Kahalani „a dat dovadă de o capacitate de comandă remarcabilă şi de un eroism personal în bătălia complicată, ale cărei rezultate au schimbat datele campaniei de pe platoul Golan”, se menţionează în citaţia care însoţeşte Medalia pentru Curaj, cea mai înaltă distincţie a armatei israeliene, care i-a fost decernată în 1975.

„Nu mai există ‘vaci sfinte’ „

După dezastrul iniţial, Israelul, susţinută de un pod aerian american, reuşeşte să redreseze situaţia până la încheierea unui armistiţiu validat de ONU pe 25 octombrie. În pofida pierderilor umane de partea israeliană – peste 2.600 de morţi în trei săptămâni de luptă, faţă de 9.500 de morţi şi dispăruţi de partea arabă – Avigdor Kahalani, care şi-a pierdut unul dintre fraţi în acest conflict, estimează că războiul a fost „sănătos pentru poporul israelian”.
„A avut efectul unei palme care ne-a readus puţin la luciditate”, după euforia victoriei fulger din 1967, spune el.

Golda Meir, premierul Israelului în timpul războiului de Yom Kippur – Wikimedia

„Dacă i-am fi mobilizat pe rezervişti cu două zile mai devreme, probabil că nu am mai fi avut război (…) dar ei (membrii guvernului lui Golda Meir) au ezitat (…) şi chiar când au existat semne clare că va fi război ei au continuat să nu creadă”, a spus Kahalani.
Potrivit lui, „totul s-a schimbat după războiul de Yom Kippur: dintr-o dată nu mai există ‘vaci sfinte’ „.

Un avertisment privind un „pericol existenţial”

După război, o comisie creată pentru a ancheta asupra stării pregătirii militare a ţării şi a acţiunii armatei după declanşarea conflictului, duce la demisia şefului informaţiilor militare israeliene, Eli Zeira, şi a şefului statului major, David Elazar, în 1974. Golda Meir, deşi ea nu a fost acuzată în mod direct de concluziile comisiei, sfârşeşte şi ea prin a demisiona din postul de premier în acelaşi an.
După cariera sa militară, Avigdor Kahalani este ales deputat pentru Partidul laburist în 1992, după care a înfiinţat un partid centrist şi a devenit ministru al securităţii interne în primul guvern al lui Benjamin Netanyahu (1996-1999).
El susţine că războiul din 1973 a fost cel care a făcut Israelul să dezvolte „arme mult mai moderne, precum (sistemul de apărare antirachetă) Domul de fier” şi să atingă avantajul tehnologic militar de care beneficiază astăzi.

Un tanc israelian Centurion în timpul luptelor din peninsula Sinai – Wikimedia

Dar în primul rând, estimează Kahalani, conflictul a reprezentat un „avertisment” privind „pericolul existenţial” care planează încă, potrivit lui, deasupra Israelului, şi este încarnat în 2023 de Iran.
Republica Islamică, ai cărei responsabili fac apel cu regularitate la „distrugerea regimului sionist”, este acuzată de Israel că încearcă să dezvolte arma nucleară, fapt dezminţit de Teheran.
„Ora adevărului (…) va veni, nu îmi fac iluzii” şi „sper că odată momentul venit, vor exista lideri curajoşi în Israel”, spune Kahalani, făcând aluzie la o eventuală acţiune militară israeliană împotriva Iranului, cum a ameninţat de altfel, de la tribuna ONU, Benjamin Netanyahu, pe 22 septembrie.

În Egipt, moştenirea se estompează

Dacă Israelul a obţinut în războiul de Yom Kippur o victorie care i-a arătat cât este de vulnerabilă, Egiptul a suferit o înfrângere militară după o serie de succese iniţiale, pe care a tratat-o însă de la început ca pe o mare victorie.
În cei 50 de ani care au urmat, Egiptul a transformat deznodământul războiului de Yom Kippur în câştiguri politice şi diplomatice, dar amintirea conflictului se estompează într-o ţară în care 85% dintre locuitori nu s-au confruntat cu războiul şi privaţiunile sale, scrie France Presse într-un articol preluat de lepoint.fr pe 1 octobrie.
În jumătate de secol, Abdel Fattah al-Sissi – intrat la academia militară în 1973 – este primul preşedinte care nu îşi obţine legitimitatea dintr-un război împotriva Israelului.
Însă şi el elogiază „victoria din octombrie”, unul dintre pilonii naraţiunii oficiale egiptene. „O zi de mândrie şi de demnitate”, a afirmat el în 2022, „demonstrând capacitatea egiptenilor de a depăşi momentele dificile ale istoriei”.
Discursul nu mai sună însă la fel de bine în acest an pentru cei 105 milioane de egipteni, în plină criză economică şi în contextul în care mulţi arată cu degetul controlul armatei asupra afacerilor statului. În Egipt, războaiele le-au permis militarilor să primească partea leului: un singur preşedinte nu a provenit din rândurile armatei, islamistul Mohamed Morsi, dar el a fost înlăturat de la putere rapid de Abdel Fattah al-Sissi.

Anwar Sadat, preşedintele Egiptului care a declanşat războiul din 1973 împreună cu Siria – Wikimedia

În anii 1970, Anwar Sadat, preşedinte în timpul „războiului din octombrie” şi semnatar în 1979 al primului acord de pace arab cu Israelul, a câştigat „o legitimitate care se putea substitui celei a predecesorului său Gamal Abdel Nasser, erou al revoluţiei din 1952” care pune capăt monarhiei, explică Tewfik Aclimandos, din cadrul Centrului egiptean de studii strategice.

„Armată a victoriei, armată a înfrângerii”

În următoarele trei decenii, Hosni Moubarak se va prezenta ca „eroul ofensivei aeriene” din octombrie 1973, adaugă el. Dar „toate acestea sunt foarte departe pentru noua generaţie”, subliniază el. Numai „oamenii care au trăit războiul îşi amintesc de teama şi de constrângerile economiei de război”.
Abdel Fattah al-Sissi însă nu a luptat împotriva Israelului. Războiul lui este cel împotriva „terorismului” după înlăturarea de la putere a lui Morsi, în special în peninsula Sinai.

Avioane egiptene de luptă Suhoi Su-7 lansând lovituri deasupra liniei Bar Lev pe 6 octombrie – Wikimedia

Peninsula a fost în centrul războiului din 1973: Egiptul a reuşit să pună capăt capăt unui deceniu de ocupaţie israeliană şi să spele afrontul din 1967. În acel an, Israelul a distrus aviaţia egipteană şi a cucerit peninsula Sinai, un război fulger care a reprezentat o catastrofă pentru naţionalismul arab şi pentru heraldul său, foarte carismaticul Nasser, scrie France Presse.
În 1973, afirmă Amr Shoubaki, cercetător în cadrul Centrului de studii politice şi strategice Al-Ahram, „armata a devenit o armată a victoriei, spre deosebire de o armată a înfrângerii în 1967”. Aceasta a reuşit să recâştige teren în peninsula Sinai, dar şi în arena diplomatică.

Un stigmat care a devenit o modă

„În epocă, Egiptul părăsea sfera de securitate sovietică pentru a-şi confirma poziţia în sfera de securitate occidentală”, afirmă H.A. Hellyer, din cadrul Royal United Services Institute. Potrivit sursei citate, ajutorul militar american s-a ridicat în acest an la 1,215 miliarde de dolari.
În prezent nu se mai pune problema să alegi o tabără într-o „lume cu diferiţi poli de influenţă”, susţine el. Regimul de la Cairo „nu vrea să îndepărteze Rusia, China, India”, gestionând în acelaşi timp aliaţii americani, din Golf sau occidentali.
În ceea ce priveşte decizia de a face pace cu Israelul, criticată de numeroase ţări arabe în epocă şi unul dintre motivele asasinării lui Sadat însuşi, ea este acum la modă în regiune. Iordania, altă ţară vecină cu Israelul, a făcut-o în 1994.

Tancuri israeliene traversează Canalul Suez în timpul contraofensivei israeliene – Wikimedia

În 2020, Amiratele Arabe Unite, Bahrein şi Maroc au semnat cu Israelul acordurile Avraam şi au recunoscut statul evreu. A urmat apoi Sudanul, iar în prezent semnele de încălzire cu Arabia Saudită sunt tot mai multe.
În opinia lui Amr Shoubaki, „Sadat era perfect convins că a făcut alegerea cea bună semnând pacea”. El nu şi-a convins însă propriul popor, care vede în continuare în Israel un duşman jurat, notează AFP.