Burundi comemorează 50 de ani de la evenimentele din 1972, calificate între timp drept genocid de o aşa-numită Comisie Adevăr şi Reconciliere, în timpul cărora între 100.000 şi 300.000 de etnici hutu ar fi fost masacraţi. Există însă multe voci, inclusiv, ale unor istorici, care suspectează de partizanat şi lipsă de profesionalism concluziile comisiei formate de guvernul hutu la putere.

Laetitia Ngendakumana are acum 60 de ani, dar plânge la fel ca fetiţa de 10 ani care era în 1972, atunci când tatăl său a dispărut în timpul masacrelor etnice care au zguduit Burundi, recent calificate drept genocid de o comisie guvernamentală.
Cum s-a întâmplat cu multe altele între 29 aprilie şi sfârşitul lui iunie 1972, în urmă cu 50 de ani, lumea acestei familii de etnie hutu s-a prăbuşit odată cu arestarea de către puterea tutsi a capului familiei, care avea o funcţie înaltă într-o bancă din Bujumbura, cel mai mare oraş al ţării.
„Nu am ştiut niciodată unde a fost dus tata. Ceea ce ştiu este că după aceea am fost jefuiţi de tot ce aveam”, povesteşte Laetitia, în casa înconjurată de bananieri unde trăieşte acum în apropiere de Gitega, capitala politică a ţării.

Nici căsătoria sa cu un profesor din această regiune, nici naşterea celor 14 copii ai lor, dintre care 12 au supravieţuit, nici încheierea masacrelor şi stabilizarea relativă a acestei ţări din zona Marilor Lacuri nu au făcut să dispară durerea, relatează afrique.tv5monde.com, preluând un articol din France Presse.
Multă vreme, anul 1972, supranumit în şoaptă „ikiza” (flagel în limba naţională kirundi), a rămas un tabu în sfera publică.
Când în 2019, Comisia Adevăr şi Reconciliere (Commission Vérité et Réconciliation, CVR), înfiinţată de autorităţi, a anunţat că redeschide gropile comune pentru a număra şi a încerca să identifice victimele, Laetitia i-a contactat imediat pe cei responsabili.
Identificarea unor rămăşiţe umane vechi de cinci decenii sunt un miracol, dar agricultoarea se agăţa de o speranţă: protezele dentare.
„Tatăl meu a avut un accident de maşină şi şi-a pierdut dinţii. El purta proteze de aur. Le-am cerut să mă informeze dacă le descoperă. Şi m-au sunat”.
O ironie crudă, rămăşiţele tatălui ei se aflau la câţiva kilometri distanţă de casa ei, pe o altă colină împădurită din împrejurimile Gitega.

„Statul a ucis”

Evenimentele din 1972 au început pe 29 aprilie, cu masacre comise de extremişti hutu împotriva tutsi, în special în sudul ţării.
Represiunea s-a metamorfozat rapid în masacre sistematice ale elitei hutu – profesionişti cu studii superioare, profesori dar şi elevi de liceu – soldându-se cu între 100.000 şi 300.000 de morţi potrivit estimărilor.
Hutu reprezintă 85% din populaţie, iar tutsi 14%.
Masacrele au avut loc în întreaga ţară, dar Gitega a fost epicentrul. Aici se afla o tabără militară, pe unde tranzitau victimele arestate în întreaga ţară, înainte de a fi ucise.
În acastă regiune, CVR a săpat nouă gropi comune, exhumând rămăşiţele a circa 7.000 de victime. Grămezi de cranii, de oase şi de veşminte în bucăţi depozitate într-o clădire publică în aşteptarea unui memorial.

Pentru a identifica gropile comune din 1972, într-o ţată grav afectată de numeroase masacre între hutu şi tutsi şi apoi de un război civil (1993-2006), CVR s-a bazat pe amintirile sau descoperirile macabre ale locuitorilor.
„Când spunem 7.000 de victime ne referim doar la gropile pe care le-am găsit deja, confirmat, exhumat”, subliniază preşedintele CVR, Pierre-Claver Ndayicariye, care susţine că numeroase alte gropi comune rămân necunoscute.
După trei ani de anchetă, CVR a publicat în decembrie un raport în care califică aceste masacre drept genocid şi crime împotriva umanităţii. „În 1972, statul şi-a ucis populaţia”, spune Pierre-Claver Ndayicariye. „Este vorba despre un genocid pentru că statul a planificat, organizat şi executat acest genocid”, adaugă el pe un ton solemn, insistând asupra responsabilităţii preşedintelui tutsi de atunci, Michel Micombero.

„O problemă de agendă politică”

Calificativul de genocid nu întruneşte însă unanimitatea în Burundi, unde subiectul este foarte sensibil şi unde unii denunţă o instrumentalizare de către regim, acum hutu, a CVR, formată aproape exclusiv din membri ai partidului la putere.
În timpul anchetelor, CVR a fost acuzată de partizanat pentru că şi-a concentrat cercetările asupra locurilor unde erau îngropaţi hutu şi le-au ignorat pe cele în care se află victime tutsi.
„Există totuşi o problemă de agendă politică în această poveste”, estimează istoricul Evariste Ngayimpenda, care deplânge voinţa de „legitimare etnică” a regimurilor succesive din Burundi.
„Din perioada în care tutsi erau la putere (…) evitarea pericolului hutu era o temă constantă, iar astăzi, este invers, este vorba despre evitarea pericolului tutsi, care este de asemenea o temă constantă”, a adăugat el.

Potrivit rectorului universităţii Lacul Tanganyika, de la Bujumbura, munca CVR a „păcătuit de asemenea printr-un deficit de metodologie”. El pune sub semnul întrebării în special datarea gropilor comune, în absenţa experţilor internaţionali şi în special a ONU.
În apropiere de Gitega, Laetitia şi soţul ei, Emmanuel Berakumenyo, speră că comemorarea a 50 de ani de la evenimente, pentru care statul nu a organizat ceremonii oficiale, să fie un prilej de cicatrizare a unui trecut dureros.
„Sunt conflicte care s-ar putea încheia puţin câte puţin, dar trebuie ca administraţia să dea o mână de ajutor”, spune fostul profesor, un supravieţuitor al masacrelor.