Politica Franţei în Rwanda între 1990 şi 1994, condusă de un preşedinte şi de anturajul său „orbi” faţă de un regim rasist şi violent, a fost un „eşec” şi poartă responsabilităţi „copleşitoare” în genocidul etnicilor tutsi, arată un raport foarte critic al istoricilor francezi predat vineri lui Emmanuel Macron.

Autorităţile de la Kigali au salutat „un pas important spre o înţelegere comună a rolului Franţei”, într-un comunicat al Ministerului Afacerilor Externe. Acest raport marchează „un progres considerabil” pentru înţelegerea angajamentului francez în Rwanda, a estimat şeful statului francez într-un comunicat al preşedinţiei.
Franţa, unde s-au stabilit mai multe persoane suspectate că ar avea responsabilităţi în genocidul tutsi din Rwanda din 1994, „îşi va continua eforturile” împotriva responsabililor pentru genocid, a adăugat el.
Preşedintele francez a spus că speră că publicarea acestui raport va permite o apropiere „ireversibilă” faţă de Rwanda.
Chiar dacă relaţiile între cele două ţări s-au detensionat după venirea la putere a lui Emmanuel Macron în 2017, rolul jucat de Franţa în Rwanda rămâne un subiect exploziv de peste 25 de ani.
Acest raport de peste 1.000 de pagini, rezultatul a doi ani de analize a arhivelor franceze, întocmeşte un bilanţ fără concesii al implicării militare şi politice a Parisului, excluzând totuşi „complicitatea” la genocid multă vreme denunţată de Kigali, relatează France Presse într-un articol preluat de h24info.ma.
Nuanţă care nu i-a scăpat lui Hubert Védrine, secretar general al preşedinţiei franceze la momentul genocidului, care a salutat „onestitatea” raportului şi a subliniat că acesta „exclude orice complicitate a Franţei”.

„Oarbă la pregătirea genocidului”

Prezentă în Rwanda de când această ţară din regiunea Marilor Lacuri şi-a obţinut independenţa faţă de Belgia, Franţa „a rămas oarbă la pregătirea” genocidului tutsi din
Rwanda din 1994, estimează în concluziile sale comisia formată din 14 istorici prezidată de Vincent Duclert, înfiinţată în 2019 de Emmanuel Macron.

Istoricii revin asupra angajamentului francez în aceşti patru ani decisivi, în cursul cărora a apărut deriva genocidară a regimului hutu, care a dus în cele din urmă la tragedia din 1994: circa 800.000 de persoane, în cea mai mare parte tutsi, exterminate în condiţii abominabile între aprilie şi iulie.
Bazându-se pe telegrame diplomatice, note confidenţiale şi scrisori, raportul prezintă o politică africană decisă de preşedintele socialist din epocă, Francois Mitterand, şi de cercul său de apropiaţi, un anturaj motivat de „construcţii ideologice” sau de voinţa de a nu displace şefului statului.
Documentul relatează despre decidenţi „închişi” într-o grilă de lectură „etnicistă” postcolonială şi decişi să aducă o susţinere aproape „necondiţionată” regimului „rasist, corupt şi violent” al preşedintelui rwandez Juvénal Habyarimana, confruntat cu o rebeliune tutsi pe care o considera manevrată din Uganda anglofonă.

Franţa a ignorat semnalele de alarmă

„Această aliniere cu puterea rwandeză decurge din voinţa şefului statului şi a preşedinţiei Republicii”, scriu cei 14 istorici din cadrul Comisiei, insistând asupra „relaţiei puternice, personale şi directe” pe care o avea Francois Mitterand cu preşedintele hutu Juvénal Habyarimana.
Această relaţie, dublată de o obsesie de a face din Rwanda un teritoriu de apărare a francofoniei în faţa rebelilor tutsi refugiaţi în Uganda, a justificat „livrarea în cantităţi considerabile de arme şi muniţii regimului Habyarimana, precum şi implicarea foarte mare a militarilor francezi în formarea Forţelor armate rwandeze” guvernamentale.
Din octombrie 1990, moment al unei ofensive a FPR (Frontul patriotic rwandez, fosta rebeliune tutsi condusă de Paul Kagame, devenit preşedinte al Rwandei), Parisul este de partea regimului Habyarimana. Franţa se angajează militar prin operaţiunea Noroît, menită să-i protejeze pe expatriaţii străini, dar de facto reprezintă o prezenţă „de descurajare”, pentru a proteja un regim care se clătina împotriva unei ofensive rebele.
Presându-l pe Habyarimana să-şi democratizeze regimul şi să negocieze cu opozanţii – ceea ce va duce la adoptarea acordurilor de pace de la Arusha din august 1993 – Franţa a ignorat semnalele de alarmă, totuşi numeroase, venite de la Kigali sau de la Paris, care avertizau asupra derivei extremiste a regimului şi a riscului de „genocid” a etnicilor tutsi.

Cercul prezidenţial

Indiferent că vin de la ataşatul militar francez la Kigali, ON-uri, anumiţi diplomaţi sau serviciile de informaţii, aceste avertismente sunt ignorate sau respinse de preşedinte şi de cercul său.
„Se poate ridica întrebarea dacă, până la urmă, decidenţii francezi voiau să audă o analiză care contrazicea politica aplicată în Rwanda”, scriu cercetătorii.
Raportul subliniază în special puternica responsabilitate a statului major particular al lui Francois Mitterand, condus de generalul Christian Quesnot şi de adjunctul său, colonelul Jean-Pierre Huchon, devenit ulterior general.
„Statul major particular poartă o responsabilitate foarte importantă în instalarea unei ostilităţi generale la Palatul Elysée faţă de FPR”, scrie raportul, care denunţă „practici ilegale” ale acestui organ care scurtcircuitează toate canalele legale pentru a aplica politica franceză în teren.

Acest lucru s-a întâmplat cu aprobarea tacită a preşedintelui. „Niciun document nu arată o voinţă a şefului statului de a-i sancţiona pe aceşti militari sau de a-i tempera în iniţiativele lor”, indică raportul.
În paralel, instituţia diplomatică nu se arată deloc mai critică, cu rare excepţii. „Diplomaţii îmbrăţişează fără distanţare sau rezervă poziţia dominantă a autorităţilor” şi administraţia lor este „impermeabilă” la critică.
Venirea în 1993 a unui guvern de dreapta nu va modifica fundamental datele problemei, în pofida înfruntărilor uneori dure între Palatul Elysée şi guvernul prim-ministrului Edouard Balladur, mult mai puţin înclinat să susţină angajamentul francez în Rwanda.

Incapacitate de a concepe genocidul

Arunci când genocidul începe, pe 7 aprilie 1994, a doua zi după atentatul asupra avionului preşedintelui Habyarimana (ai cărui comanditari, obiectul unei controverse de 30 de ani, nu sunt numiţi de raport), acest lucru nu duce la o „reevaluare fundamentală a politicii Franţei, care rămâne obsedată de ameninţarea FPR”.
Şi chiar dacă şeful diplomaţiei de dreapta Alain Juppé este primul care vorbeşte despre „genocid” la jumătatea lui mai 1994, retorica revine rapid la formule precum „masacre interetnice” şi „război civil”.
Există o „obstinaţie de a caracteriza conflictul rwandez în termeni etnici, de a defini drept un război civil o acţiune genocidară”, scriu istoricii.
Într-un context de pasivitatea internaţională – ONU, fosta putere colonială belgia şi SUA – Franţa va fi totuşi prima care va reacţiona lansând în iunie 1994, sub mandat ONU, o operaţiune militaro-umanitară care avea drept obiectiv „să pună capăt masacrelor”.
Această operaţiune controversată, Turquoise, a permis cu siguranţă „salvarea a numeroase vieţi, dar nu şi pe acelea ale membrilor foarte marii majorităţi tutsi din Rwanda exterminaţi încă din primele săptămâni ale genocidului”, scrie comisia, care subliniază că autorităţile francez „refuză să-i aresteze” pe comanditarii genocidului care s-au refugiat în zona sub control francez. Acest punct este unul dintre cele mai controversate ale acţiunii franceze în Rwanda.
Responsabilii politici şi militari de atunci au afirmat însă că au salvat onoarea comunităţii internaţionale fiind singurii care au intervenit în Rwanda.
Genocidul a luat sfârşit odată cu victoria FPR, în iulie 1994. De atunci, Franţa a întreţinut relaţii tensionate, uneori foarte proaste, cu Rwanda, marcate de ruperea relaţiilor diplomatice în 2006. Chiar dacă relaţiile dintre Paris şi Kigali s-au detensionat odată cu venirea la putere a lui Emmanuel Macron în 2017, rolul Franţei în Rwanda rămâne un subiect exploziv de peste 25 de ani. El face, de asemenea, obiectul unei dezbateri aprinse şi pasionate între cercetători, universitari şi politicieni.