Tentativa de lovitură de stat din 23 februarie 1981, cunoscută în Spania sub apelativul „23-F”, avea drept scop să pună capăt democraţiei în Spania şi revenirea la un regim autoritar, la mai puţin de şase ani de la moartea dictatorului Francisco Franco. Efectul avea să fie însă unul opus, iar democraţia spaniolă a ieşit întărită din acest puci eşuat.

Asaltul puciştilor

La ora 18.23, pe 23 februarie 1981, locotenent-colonelul din Garda Civilă Antonio Tejero Molina, aflat în fruntea a aproape 200 de oameni, a pătruns cu arma în mână în incinta Parlamentului (Cortes Generales), care se pregătea să voteze pentru învestitura lui Leopoldo Calvo Sotelo ca nou şef al guvernului.
Atacatorii au tras în aer rafale de arme automate, făcându-i pe majoritatea parlamentarilor şi membrilor guvernului prezenţi să se arunce la pământ.
În paralel cu luarea cu asalt a Cortes Generales, pe străzile din Valencia au apărut blindate, iar un detaşament al unei divizii de blindate a preluat pentru scurtă vreme controlul studiourilor radio-televiziunii de stat.

Riposta regelui

Din Palatul Zarzuela, regele Juan Carlos i-a sunat unul câte unul pe generalii care comandau diferitele regiuni militare ale ţării, pentru a-i convinge să nu susţină lovitura de stat. Numai comandantul regiunii Valencia, generalul Jaime Milans del Bosch, unul dintre instigatorii acestei mişcări, i-a ignorat apelul.
În timpul nopţii, în timp ce impasul persista, suveranul reuşeşte să contracareze planurile liderului acestui puci, generalul Alfonso Armada, care a fost instructorul său militar şi apoi secretarul său în perioada 1976-1977.
Juan Carlos îl împiedică pe acesta să meargă în calitate de reprezentant al regelui în Cortes, unde intenţiona să se proclame şef al unui guvern de uniune naţională.

Lovitura sa de maestru a avut loc la puţin timp după miezul nopţii, scrie France Presse, preluată de presa de limbă franceză. La exact 00.15, monarhul, îmbrăcat în uniforma sa de general, comandant al forţelor armate, rosteşte o alocuţiune solemnă de circa un minut.
„Coroana, simbol al permanenţei şi al unităţii patriei, nu va tolera în niciun fel acţiuni sau atitudini ale unor persoane care pretind să întrerupă cu forţa procesul democratic”, a declarat Juan Carlos. Această alocuţiune va rămâne pentu totdeauna momentul său de glorie.
Începând din acest moment, nimeni nu s-a mai îndoit de eşecul loviturii de stat. Luarea de ostatici s-a prelungit toată noaptea şi dimineaţa, puciştii depunând armele pe 24 februarie, în jurul prânzului.
Armada şi Tejero vor fi condamnaţi de justiţia militară la pedepse de 30 de ani de închisoare şi Milans del Bosch la 26 de ani, fiind apoi eliberaţi în 1988, 1996 şi 1991.

Contextul

Puciul a fost consecinţa exasperării crescânde a militarilor faţă de omul numit în 1976 de rege pentru a conduce tranziţia democratică a Spaniei, centristul Adolfo Suarez.
Armata, coloana vertebrală a franchismului, nu a digerat prea bine legalizarea partidului comunist în 1977 şi i-a reproşat lui Suarez incapacitatea sa de a pune capăt atentatelor organizaţiei separatiste basce ETA.

Epuizat, Suarez, ale cărui relaţii cu regele se deterioraseră, a demisionat pe 29 ianuarie, după o reuniune foarte dură cu şefii militari la Palatul Zarzuela. „Regele a fost imprudent” când a permis această reuniune, a comentat pentru AFP jurnalistul Abel Hernandez, unul dintre cei mai buni experţi ai acelei perioade.
Generalul Armada va încerca atunci să-şi folosească influenţa pe lângă rege pentru a-l determina să-l desemneze noul şef al guvernului. Când Juan Carlos a ales un membru al partidului lui Suarez pentru a-i succeda în funcţie, Armada a decis să forţeze evenimentele. Zarurile erau aruncate…

Moment marcat cu sobrietate

Spania va marca cu sobrietate marţi 40 de ani de la tentativa de puci al cărui eşec a consolidat mersul ţării spre democraţie, punând capăt definitiv speranţelor nostalgicilor dictaturii franchiste.
Imaginea locotenent-colonelului Gărzii civile Antonio Tejero Molina pătrunzând, cu pistolul în mână, în incita Cortes Generales, în fruntea a aproape 200 de militari, a rămas în istorie.
O ceremonie urmează să aibă loc marţi în Congresul deputaţior sub egida regelui Felipe al VI-lea, al cărui tată, fostul rege Juan Carlos, care a abdicat în 2014, a jucat un rol-cheie în eşuarea tentativei de lovitură de stat.
Juan Carlos, a cărui imagine s-a degradat enorm din cauza dezvăluirilor privind viaţa sa privată şi practicile sale financiare şi care trăieşte din august în exil în Emiratele Arabe Unite, va fi marele absent al acestei ceremonii.

Rezultat opus celui dorit

Puciul avea drept scop să oprească procesul de democratizare al Spaniei, care începuse odată cu moartea dictatorului Francisco Franco, în 1975, dar rezultatul a fost în fapt opus.
Conjugat cu intrarea Spaniei în NATO anul următor, eşecul acestui puci duce la accelerarea transformării forţelor armate spaniole, care vor renunţa definitiv să intervină în viaţa politică pentru a se consacra unor noi sarcini.
„Am trecut de la instituţii care deţineau puterea la instituţii care sunt aici pentru a efectua un serviciu public, cel al securităţii şi apărării”, a declarat pentru France Presse amiralul Manuel Garat Caramé, a cărui carieră militară a început în 1975, anul sfârşitului franchismului.
Transformarea nu a fost simplă, forţele armate spaniole fiind obişnuite timp de decenii să slujească o dictatură. Chiar şi astăzi, ecouri ale acelei epoci de mult apuse sunt încă perceptibile în mediile militare cele mai vechi, relatează geo.fr.
Presa spaniolă a dezvăluit la sfârşitul anului trecut că circa 70 de înalţi responsabili militari în retragere i-au scris regelui Felipe al VI-lea pentru a-şi împărtăşi „preocuparea” din cauza politicii guvernului de stânga care, potrivit lor, face să planeze riscul „descompunerii unităţii naţionale”.

În decembrie, parchetul a decis să deschidă o anchetă asupra unui grup de militari în retragere, dintre care unii semnaseră scrisoarea către rege, întrucât discuţiile lor de pe mesageria WhatsApp aveau tonuri de revoltă militară.
Transformarea forţelor armate spaniole în anii de după puciul eşuat a evitat epurările masive, preferând în schimb să privilegieze promovarea noilor profile care corespundeau principiilor democratice alese de ţară.
„S-a făcut ce se putea. Nu a existat o ruptură”, pentru că asta s-ar fi tradus prin eliminarea a „90% din responsabilii militari”, explică jurnalistul Abel Hernandez, cronicar al acelei perioade.
Principalul instrument de modernizare, atât pe plan operaţional cât şi la nivel de cultură şi mentalităţi, a fost fără îndoială aderarea la Alianţa Nord-Atlantică.
De atunci, forţele armate spaniole au participat la numeroase misiuni de pace sub egida NATO sau a ONU.

Armata, transformată inclusiv prin promovarea femeilor

Pe lângă eliminarea serviciului militar obligatoriu în anii ’90, un alt factor de schimbare a fost accesul femeilor la o carieră militară, începând din 1988. Douăzeci de ani mai târziu, o femeie, Carme Chacon, a fost numită ministru al apărării, o premieră în Spania.
Ea va derula o campanie de „feminizare” a tuturor eşaloanelor armatei, susţine analistul Diego Crescente, chiar dacă femeile nu reprezintă în prezent decât 12,8% din efective, potrivit statisticilor oficiale.

Această transformare s-a produs în pofida presiunii intense a ETA care, în aceşti ani de tranziţie la democraţie, a asasinat zeci de militari.
„Meritul principal al armatei a fost de a dovadă de reţinere absolută”, a adăugat Crescente, în contextul în care atentatele repetate ale ETA au fost unul dintre elementele care i-au determinat pe puciştii de la „23-F” să treacă la acţiune.
Armata a început, de asemenea, să joace un nou rol pentru ea în domeniul ajutorului de urgenţă. Cel mai bun exemplu este operaţiunea Balmis, cu prilejul primului val al pandemiei de COVID-19, în urmă cu aproape un an. Timp de 98 de zile, circa 189.000 de militari au instalat spitale de campanie, au dezinfectat instalaţii publice şi au transportat echipament medical şi pacienţi.