Populaţia indigenă a Japoniei, Ainu, este cea care s-a stabilit prima în Hokkaido, cea mai nordică insulă a Japoniei. Cei mai mulţi călători nu au auzit însă niciodată de Ainu, dar descendenţii lor încearcă să schimbe acest lucru.

„Aceasta este coliba noastră pentru urşi”, povesteşte o femeie în vârstă la o portavoce, arătând către o structură din lemn construită din buşteni rotunzi, ridicată deasupra solului pe stâlpi. „Am prins urşii când erau pui şi i-am crescut ca membri ai familiei. Au împărţit cu noi hrana şi au trăit în satul nostru. Când a venit timpul, am eliberat unul înapoi în natură şi am omorât unul pentru a-l mânca”, relatează ea. Comunitatea din care face parte crede că dacă oamenii au tratat bine ursul în timpul vieţii, atunci spiritul animalului sacru, pe care ei îl venerează ca pe o zeitate, va veghea la bunăstarea ei.
Kimiko Naraki are 70 de ani, dar arată mai tânără cu câteva decenii, scrie BBC într-un reportaj pe această temă din mai 2020. Ea este Ainu, o populaţie indigenă care trăieşte acum în principal în Hokkaido, dar ale cărei pământuri se întindeau odinioară din nordul Honshu şi până pe insulele Sahalin şi Kurile, care sunt acum disputate cu Federaţia Rusă. Etnicii Ainu îi interesează de multă vreme pe antropologi datorită identităţii lor culturale şi lingvistice, dar cei mai mulţi călători nu au auzit niciodată de ei. Asta se explică prin faptul că, deşi au fost primii care s-au stabilit în Hokkaido, Ainu au fost oprimaţi şi marginalizaţi timp de secole de autorităţile japoneze.

„O poveste foarte urâtă”

Ainu au o istorie dificilă. Originile lor sunt tulburi, dar unii savanţi cred că ei sunt descendenţii unei populaţii indigene care odinioară era răspândită în nordul Asiei. Ainu au numit Hokkaido „Ainu Moshiri” („Pământul Ainu), iar ocupaţiile lor originale au fost vânătoarea, pescuitul şi culesul, ca în cazul multor populaţii indigene din lume. Ei trăiau în principal pe coasta sudică, mai caldă, a insulei Hokkaido, şi făceau comerţ cu japonezii. Însă după Restauraţia Meiji, cu circa 150 de ani în urmă, japonezii au început să emigreze în Hokkaido, în contextul colonizării insulei, iar practici precum Legea din 1899 pentru protejarea foştilor aborigeni din Hokkaido i-a strămutat pe Ainu din pământurile lor tradiţionale în zonele montane pustii din centrul insulei.
„Este o poveste foarte urâtă”, a declarat profesorul Kunihiko Yoshida, profesor de drept la Universitatea din Hokkaido.

Forţaţi să se ocupe cu agricultura, Ainu nu au mai fost capabili, în timp, să pescuiască somoni în râurile lor şi să vâneze căprioare pe pământul lor, a spus Yoshida. Li s-a impus să-şi ia nume japoneze şi să vorbească limba japoneză, aşa că Ainu au fost treptat lipsiţi de cultura şi tradiţiile lor, inclusiv iubita lor ceremonie a ursului. Din cauza stigmatizării pe scară largă, mulţi Ainu şi-au ascuns ascendenţa. Efectele pe termen lung ale acestui lucru pot fi văzute cu claritate astăzi, când mulţi dintre Ainu sunt săraci, privaţi de drepturi politice şi şi-au uitat moştenirea.
Printre alte practici infame este şi aceea că cercetătorii japonezi au profanat morminte ale Ainu datând din secolul al XIX-lea şi până în 1960, adunând colecţii uriaşe de oseminte pentru studiu, fără a le returna niciodată.

Ainu au din 2003 un sat dedicat culturii lor

Recent, totuşi, lucrurile au început să se schimbe în bine pentru Ainu. În aprilie 2019, ei au fost recunoscuţi legal drept populaţie indigenă a Japoniei de către guvern, după mulţi ani de deliberare, ceea ce a dus la o atitudine mai pozitivă faţă de cultura Ainu şi la o mândrie reînnoită pentru limba şi moştenirea lor.
„Este important să protejăm onoarea şi demnitatea populaţiei Ainu şi ca ele să fie transmise mai departe viitoarei generaţii pentru a realiza o societate vibrantă cu valori diverse”, a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului Yoshihide Suga, citat de The Straits Times.
Kimiko Naraki face tururi pentru turişti în kotan-ul (satul) Ainu pentru a-i învăţa despre cultura sa. Este o iniţiativă a Sapporo Pirka Kotan (Centrul de promovare a culturii Ainu), prima facilitate a unei municipalităţi din Japonia dedicată indigenilor, unde vizitatorii pot afla despre meşteşugurile Ainu, pot urmări dansurile tradiţionale şi pot să-şi imagineze viaţa lor într-o zonă sălbatică, în care oamenii trăiau din pescuit şi vânătoare. Localizat la aproximativ 40 de minute de mers cu maşina de Sapporo, capitala insulei Hokkaido, centrul a fost deschis în 2003 pentru a-i învăţa atât pe japonezi, cât şi pe vizitatorii străini despre cultura Ainu şi a răspândi acest mesaj în lume.

„97% dintre Ainu nu sunt declaraţi. Dar oamenii care vin aici la evenimente sunt foarte mândri de cultura lor”, a declarat Jeffry Gayman, antropolog la universitatea din Hokkaido care lucrează cu etnicii Ainu de 15 ani.
Mândria este evidentă în special în micul muzeu din centru, unde sunt expuse artefacte Ainu, precum veşminte tradiţionale şi unelte. Aici au loc şi ateliere unde vizitatorii pot învăţa despre broderiile Aidu sau cum să cânte la mukkuri, un instrument tradiţional Ainu din bambus care se ţine în gură şi are corzi.

Au mai rămas circa 20.000 în Hokkaido

„Dacă încerci să le spui oamenilor despre drepturile şi emanciparea Ainu, nimeni nu este interesat. Dar când oamenii ne văd dansurile şi muzica, devin interesaţi să înveţe mai mult despre noi”, spune Ryoko Tahara, activistă Ainu şi preşedintă a Asociaţiei femeilor Ainu.
Deşi acest centru reprezintă un pas semnificativ în diseminarea culturii Ainu la nivel naţional şi internaţional, nimeni nu trăieşte aici. Acest kotan este o replică menită să le arate oamenilor cum era viaţa tradiţională a Ainu. Numai câteva grupuri izolate de etnici Ainu au rămas, împrăştiate pe întreaga insulă Hokkaido, numărul lor estimat, fiindcă nu există date oficiale, fiind de circa 20.000, persoane asimilate în oraşe şi localităţi mai mici.
Totuşi, călătorii care privesc cu atenţie pot vedea peste tot urme ale culturii lor. Multe locuri din Hokkaido au origini Ainu, precum „Sapporo”, care vine din cuvintele Ainu sat (uscat), poro (mare) şi pet (râu), întrucât oraşul se află pe râul Toyohira. La fel se întâmplă cu „Shiretoko”, o peninsulă din nord-estul Hokkaido, care provine din cuvintele siri (pe pământ) şi etuk (punct proeminent).

În prezent se organizează festivaluri dedicate culturii Ainu, precum Marimo, pe lacul Akan, şi Shakushain, în Shizunai. Grupuri precum Proiectul artistic Ainu, de circa 40 de membri, încearcă să răspândească cultura Ainu, precum şi meşteşugurile lor tradiţionale. De asemenea, restaurante precum Kerapirka, din Sapporo, servesc mâncare tradiţională Ainu şi reprezintă un hub pentru comunitatea locală.
„Poţi vedea valorile Ainu în orice loc unde ei se adună, indiferent dacă este vorba despre propria locuinţă, o reuniune în oraş sau un eveniment. Dar trebuie să ştii ce cauţi”, spune Gayman, explicând că „generozitatea şi ospitalitatea” sunt principii-cheie ale populaţiei Ainu.

Ainu, în creştere de vizibilitate

Ainu au devenit tot mai vizibili pe scena naţională, după ce activistul Kayano Shigeru a fost ales în parlamentul japonez în 1994, unde a deţinut cinci mandate. De asemenea, seria manga foarte populară Golden Kamuy a scos cultura Ainu în lumina rampei în ultimii ani.
„În ultimii câţiva ani, oamenii au devenit tot mai interesaţi de Ainu; a devenit un subiect fierbinte în Japonia”, susţine Tahara.
Ultimul pas înainte pentru această comunitate este Spaţiul simbolic pentru armonie etnică din Shiraoi, Hokkaido, un nou complex construit de guvern pentru a prezenta cultura Ainu. Aici se vor afla un muzeu naţional Ainu, un parc naţional pentru armonie etnică şi un memorial. Noul spaţiu ar fi trebuit să se deschidă în aprilie 2020, înainte de Jocurile Olimpice, dar evenimentul a fost amânat din cauza COVID-19.

Totuşi, mulţi experţi consideră că recenta recunoaştere a comunităţii nu este suficientă, afirmând că este doar una de faţadă, noua lege care le este dedicată nereuşind să le asigure indigenilor drepturi clare şi puternice.
„Ainu nu pot nici acum să pescuiască somon şi sunt construite baraje care scufundă locuri sacre. Nu există autodeterminare, drepturi colective şi nici reparaţii. Este doar o prezenţă culturală”, afirmă Yoshida.
„Recunoaşterea este foarte simbolică, dar nu atât de semnificativă”, adaugă el, notând că Japonia este mult sub standardele lumii în materie de tratament faţă de populaţia indigenă. „Este o situaţie ruşinoasă. Asta este realitatea”.
Totuşi, în kotan-ul lor din Sapporo, este evident că interesul pentru cultura Ainu este puternic. Grupuri de japonezi şi de turişti străini vin aici cu autobuzele şi se îngrămădesc să facă poze în faţa „pu”, coliba în care se depozitau alimentele, aflată în celălalt capăt faţă de „poro-ci-set”, unde trăiau şefii satului. „Bătrânii rezolvau orice dispută din sat”, povesteşte Naraki. Dacă nu puteau cădea de acord, stăteau uneori trei zile şi trei nopţi pentru a lua o decizie.

„Vreau să spun lumii despre noi; oamenii nu ştiu”

Kimiko Naraki spune că indigenii trăiau de pe urma pământului. Satele lor era construite de-a lungul râurilor sau pe malul mării unde apa era suficientă şi riscul dezastrelor naturale era mai mic. Hrana era obţinută din cules şi vânătoare, un loc central în alimentaţie avându-l carnea de somon, urs şi căprioară. Ei culegeau legume, ciuperci şi fructe de pădure. Hrana era simplă, gătită în untură provenită de la animale, cu sare şi varec, principala cereală cultivată fiind meiul. Hainele erau făcute din piele de peşte sau de animale sau ţesute din scoarţă de copac şi fibre de urzică.

Un trai în armonie cu natura este un mod de viaţă la care mulţi Ainu ar vrea să se întoarcă. „În cele din urmă ceea ce vreau este să primesc înapoi nişte pământ pentru a putea vâna şi pescui liber şi a practica agricultura noastră tradiţională”, spune Tahara. Tot mai mulţi Ainu încep să-şi reînveţe limba, care este izolată din punct de vedere lingvistic şi considerată drept periclitată de UNESCO.
„Vreau să spun lumii că Japonia are o populaţie indigenă. Oamenii nu ştiu”, răspunde Tahara, întrebată de speranţele sale de viitor. „Vreau să ne putem respecta cu toţii, să ne tratăm respectuos şi să trăim în pace în această ţară. Şi, bineînţeles, mi-aş dori ca osemintele strămoşilor noştri să ne fie returnate. Să le aducă înapoi în mormintele din care le-au luat”, mai spune ea.