Dacă viaţa de zi cu zi a palestinienilor, ocupaţia cu tot ce înseamnă ea şi istoria lor zbuciumată ar fi cutii care s-ar include una pe alta, probabil în cea mai mare a timpului ne-ar fi greu să distingem unde începe una şi unde se termină cealaltă. Iar filmele palestiniene ilustrează din plin acest lucru.

„Eu nu aş muri pentru Palestina. Aş muri pentru tine. Bine, poate aş muri pentru Palestina, dacă asta ar însemna să fim liberi”, îi spune fratele ei, stabilit în Germania, regizoarei Lina Al Abed în documentarul „Ibrahim: A Fate to Define (2019)”. După cum multă lume ştie în teritoriile palestiniene există o obsesie a martiriului: să mori pentru ţara ta, să mori pentru libertate. Evident, asta nu înseamnă că palestinienii se trezesc dimineaţa şi se gândesc cum ar putea face să aibă o astfel de soartă măreaţă. Când însă au avut o istorie atât de marcată de luptă, de multe ori fără nicio şansă de victorie, e corect să spunem că palestinienii ezită mult mai puţin decât alţii atunci când este vorba să-şi pună viaţa în pericol. Este o cultură, dacă vreţi, o educaţie şi o experienţă de viaţă care îi împinge spre asta. Aşa că, probabil, palestinienii îşi spun des unul altuia, indiferent în ce colţ de lume se întâlnesc, că ar muri pentru Palestina, ţara la care visează, sau ar muri pentru familia lor, cum spune fratele Linei Al Abed. Este o atitudine care defineşte, într-o măsură importantă, modul în care ei se raportează la viaţă.
Pe lângă ceea ce îi defineşte, iar spiritul de sacrificiu este doar unul dintre aceste lucruri, există însă şi ceea ce îi separă. Iar aici cred că discuţia se poartă asupra felului în care este structurată realitatea în care sunt nevoiţi să trăiască: este vorba despre straturile realităţii, dacă vreţi, sau despre „cutii fantomă”, cum le-am spus eu, pentru că de fapt nu ştii niciodată care cutie o conţine pe alta.

Straturile realităţii palestiniene

Primul, stratul cel mai superficial, este cel al vieţii personale, de fiinţe umane universale, cu aspiraţiile, visurile şi nefericirile lor. Mulţi vor spune că palestinienii au mult mai puţine şanse la fericire decât oamenii din ţările occidentale şi fără îndoială că asta este adevărat. Dar asta nu înseamnă că ei nu vor încerca să aibă vieţi normale, în pofida sărăciei, a interdicţiilor de tot felul, a punctelor de control mai multe decât oriunde în lume.
Apoi este al doilea strat, sau a doua cutie, care este chiar cel al realităţii socio-politice în care trăiesc. Adică ocupaţie israeliană, puncte de control, colonii israeliene, intifade, luptă pentru libertate, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Fatah, Hamas, Jihadul Islamic sau mai ştiu eu cine. Problema e aici că prea mulţi palestinieni au fost la închisoare la un moment în dat în viaţă şi chiar dacă proporţia nu este 40%, cum spun unii dintre ei, tot este exagerat de mare. Asta înseamnă că mulţi sunt vizaţi de restricţii de deplasare şi de limitarea unor drepturi, ceea ce înseamnă un „cec” în alb pentru o viaţă cu puţine oportunităţi şi nenumărate motive de frustrare.
Al treilea strat pe care l-am identificat – şi la care mă voi opri, deşi probabil pot fi identificate şi altele – este cel al unei istorii personale încărcate. Fiecare palestinian are în familie un „shahid”, un erou, o voce a cauzei palestiniene, un văr, un vecin sau un coleg de şcoală care a murit de copil, victimă a circumstanţelor, dar şi o rudă mai mult sau mai puţin îndepărtată care a colaborat cu serviciile secrete israeliene, care a trădat pe cineva, deşi poate a făcut-o doar pentru a salva pe altcineva din familie. Creuzetul acesta de emoţii este unul exploziv şi este probabil alimentat cu noi şi noi speţe în fiecare an de ocupaţie israeliană în teritoriile palestiniene. Acest strat al realităţii palestiniene este cel mai perfid şi cel mai dătător de sechele.

„Între cer şi pământ” – Eliberare

Acest film al regizoarei Najwa Najjar din 2019 este un „road movie” care spune povestea a doi palestinieni care vin în Israel să divorţeze, pentru că femeia, deşi trăieşte în Cisiordania, este originară din Nazareth. Sau asta este în primul rând. Pentru că pe lângă povestea lor şi a relaţiei lor deşirate, a întâlnirilor pe care le au cu alţii într-un decor cu puncte de control, discriminare şi tensiuni israeliano-palestiniene, filmul spune şi două poveşti istorice. Una este a satelor palestiniene desfiinţate de israelieni după formarea statului lor, iar cealaltă este a copiilor furaţi ai femeilor cu origini arabe şi evreieşti aduse din alte state şi crescuţi de alte familii de evrei. Circa 600.000 de evrei arabi au fost aduşi în Israel după crearea statului evreu, a spus regizoarea Najwa Najjar în cadrul unui interviu acordat în timpul Festivalului Filmului Palestinian din România de la sfârşitul lui noiembrie, iar aproximativ 8.000 de copii ai evreilor arabi au fost răpiţi pentru a fi crescuţi de familiile evreilor ashkenazi, cei veniţi din Europa. În acest film, bărbatul din poveste află, la divorţ, că tatăl lui pe care îl văzuse împuşcat în Liban când era doar un copil, un mare ziarist palestinian considerat un erou, are ca ultimă adresă cunoscută o locuinţă din Nazareth şi figurează cu un fiu pe care îl cheamă aproape ca şi pe el.

Pe măsură ce firul poveştii se derulează, el află că tatăl ei avusese o relaţie cu o femeie comunistă din Irak, al cărei fiu fusese răpit la naştere. Ani mai târziu, pentru a-şi primi fiul înapoi, femeia divulgă locul unde se afla tatăl personajului principal, care este apoi asasinat de israelieni în Liban. În acelaşi timp, el află că tatăl său căutase documente despre un sat palestinian desfiinţat de isralieni la graniţa cu Libanul şi care putuse fi apoi reînfiinţat într-o oarecare măsură. Într-un fel, aflarea adevărului, a acelui adevăr dureros, relativ, pe care a trebuit să-l smulgă cu forcepsul, este pentru el o eliberare. Este o poveste despre cum, în spatele unei legături de sânge, între el şi fratele său vitreg pe care nu l-a cunoscut niciodată, poate exista un ocean de resentiment. Dar este şi o poveste despre vindecare, despre trecerea prin cele trei straturi ale realităţii şi despre întoarcerea la primul, cel în care el şi ea decid că pot trăi împreună.

„Ibrahim, o soartă indecisă” – Interogaţie

Documentarul realizat de Lina Al Abed „Ibrahim: A Fate to Define” (2019) este o incursiune dureroasă în istoria încărcată a unei familii. Ibrahim Al Abed a plecat într-o zi de acasă, în 1987, pe când Lina avea şase ani, şi nu s-a mai întors. Ibrahim era membru al „Consiliului Revoluţionar”, cunoscut în general sub numele de gruparea Abu Nidal, o facţiune palestiniană care se opunea metodelor mai pacifiste adoptate la un moment dat de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Facţiunea este una controversată pentru asasinatele sale şi atentatele sale, în care a vizat inclusiv lideri şi intelectuali palestinieni, iar spre sfârşit se pare că şi-a lichidat mulţi membri în veritabile masacre, motivate probabil de suspiciuni de trădare.

Lina îşi gândeşte însă demersul plecând de la modul în care dispariţia tatălui ei a influenţat viaţa ei şi a familiei sale din Damasc. O oră şi ceva de discuţii cu mama, fratele, surorile, rudele din Iordania şi din Cisiordania, sau cele din Europa, despre cum era viaţa tatălui ei când era acasă, pentru că în cea mai mare parte a timpului era plecat. Nu aflăm nici noi şi nici regizoarea care a fost soarta tatălui ei, dar acceptăm că probabil a murit, deşi nu se ştie exact când şi unde, şi vedem chiar un interviu, sau mai degrabă o lamentare, cu un nepot al decedatului, care făcuse şi el parte din grupare, dar care se jură că nu a avut nimic de a face cu asta. „Ia cuţitul, spune, ia cuţitul acum şi taie-mi gâtul dacă crezi că am vreo legătură cu moartea lui”, se lamentează el în faţa camerei de filmat. Bineînţeles, după peste 30 de ani, spusele acestei rude suspectate că este posibil să fi provocat asasinarea lui Ibrahim Al Abed nu are o valoare istorică, este doar o dezvinovăţire plină de dramatism. Ea spune însă ceva despre realitatea plină de schele care germinează în multe familii palestiniene, scindate între dragostea pentru familia imediată, instinctul de conservare, loialitate şi spiritul de sacrificiu. La modul mai general, acest film probabil dureros pentru regizoare, ilustrează cum uneori cutia cea mai mică şi cea mai veche pe care o purtăm cu noi în viaţă reuşeşte să le cuprindă pe toate celelalte, deşi nimeni nu vorbeşte despre ea.

„Cadoul” – Instinct

Acest cadou nu este unul care să încapă într-o cutie. Scurtmetrajul cu acest titlu al lui Farah Nabulsi din 2020 este o poveste ridicol de simplă şi în acelaşi timp incredibil de grăitoare la modul universal. În această poveste descriptivă, un palestinian care locuieşte în Cisiordania pleacă împreună cu fiica lui la cumpărături, în ziua în care este aniversarea căsătoriei sale, pentru a cumpăra un frigider nou, întrucât cel pe care familia îl avea se stricase. Pentru a ridica acest frigider el trebuie să treacă însă printr-un punct de control al armatei israeliene, iar dintr-un anumit motiv soldaţilor israelieni nu le place faţa lui. Ei îl ţin mai multe ore într-un fel de cuşcă cu gratii, într-un soare torid, în timp ce fiica lui de 7-8 ani îl aşteaptă în apropiere. Când în cele din urmă i se permite să plece, cei doi merg mai departe la magazin, îşi bifează lista de cumpărături, iar apoi merg să ridice frigiderul, care avea şi transport inclus. Ca întotdeauna în teritoriile palestiniene, lucrurile nu sunt însă atât de simple. Maşina în care se afla frigiderul şi care ar fi urmat să-i ducă până acasă este oprită fără explicaţii şi bărbatul e nevoit să pună frigiderul cu fundă roşie de cadou în căruţ şi să plece cu el pe jos.
Când în sfârşit el şi fiica lui ajung la postul de control, după lăsarea nopţii, el încearcă să treacă frigiderul prin portalul de securitate, dar acesta pur şi simplu nu încape. Omul începe să se roage de soldaţii israelieni, tot mai măcinat de furie. Îşi arată satul undeva în zare, se îndoaie de spate pentru că e măcinat de dureri, şi îi roagă pe militari să-i permită să treacă pe drumul de alături. Soldaţii ridică din umeri, nu pot să-l lase, „palestinienii trec doar pe aici”, omul se înfurie şi mai tare, bate cu palmele în masă, iar ei pun mâna pe arme şi îl somează.

În toiul altercaţiei lor furioase unul dintre ei vede că fetiţa plecase cu căruţul pe drumul rutier şi încep să strige toţi la ea, tatăl ei de frică, ceilalţi de furie. Până la urmă, ce să-i facă, e doar o fetiţă, cum spune unul dintre militari. Fetiţa împinge mai departe frigiderul până trec de punctul de control, tatăl ei o ajunge din urmă şi îi pune geaca lui pe umeri. Uluitor de simplu, o poveste cum sunt poate multe în Cisiordania, dar sunt poveşti de-ale palestinienilor, cum pot înţelege alţii ce înseamnă să treci de câteva ori pe zi prin punctele de control când pleci şi te întorci de la lucru, dincolo de zidul de separaţie, sau chiar în oraşul tău, la Hebron de pildă. Ei bine, acest scurtmetraj spune povestea asta exact cu dozajul care trebuie de istorie personală, dramatism şi instinct încă nealterat al copiilor, care s-a săturat de problemele de neînţeles ale adulţilor. În cutia asta mare, viaţa încă poate fi orice, iar straturile realităţii palestiniene se topesc pentru un moment într-unul singur.