Deşi au trecut treizeci şi trei de ani, supravieţuitorii bombardamentului irakian cu gaz muştar asupra oraşului Sardasht luptă în continuare pentru recunoaşterea unui masacru care rămâne în mare parte necunoscut. Bilanţul oficial al primului raid aerian în care s-au utilizat arme chimice într-o zonă urbană este de 119 morţi şi 1.518 răniţi, dar asociaţiile victimelor spun că în jur de 8.000 de persoane au fost expuse la gazul muştar. Deşi locuitorii din oraşul iranian Sardasht nu mai speră să li se facă dreptate, ei vor măcar ca oraşul lor să devină un „simbol” al efectelor utilizării armelor chimice, aşa cum a devenit Hiroshima după folosirea bombei atomice.

„Dacă cineva a pierdut un picior sau un braţ în război, i se poate pune o proteză (…) dar când plămânii noştri sunt arşi (…) cine va respira în locul nostru?”, întreabă Saleh Azizpour, preşedintele Asociaţiei victimelor atacului chimic de la Sardasht, localitate kurdă din nord-vestul Iranului.
Raidul irakian din 28 iunie 1987 este considerat primul în care s-au utilizat arme chimice într-o zonă urbană.
„Morţii şi răniţii merg de la un copil de trei luni până la un bărbat de 70 de ani. Toţi erau civili”, spune Azizpour.

Bilanţul oficial al dramei este de 119 morţi şi 1.518 răniţi, dar Azizpour, care avea 25 de ani la momentul atacului, susţine că circa 8.000 de persoane au fost expuse la gazul muştar şi la consecinţele sale, iar multe dintre ele au murit.
„Până şi astăzi simt uneori atât de multă presiune asupra plămânilor (…) încât nu pot să dorm”, afirmă Mahmoud Assadpour, profesor de 50 de ani.

Chinul supravieţuitorilor

„Din nefericire, consecinţele gazului muştar asupra celor care au fost expuşi la el sunt permanente”, explică dr. Rojane Qaderi, directoare a reţelei publice de sănătate din Sardasht.
„Acesta afectează sau distruge plămânii. Trebuie să înveţi să trăieşti cu asta. Majoritatea suferă de ochi uscaţi sau de lăcrămaţii, inflamaţie a ochilor sau a pielii, mâncărimi cutanate, uscare a pielii, dificultăţi de respiraţie sau de mişcare, deprimare”, enumeră ea efectele.
Iar de la reintroducerea sancţiunilor americane împotriva Iranului în 2018, sunt din ce în ce mai dificil de găsit medicamente eficiente pentru tratarea patologiilor de care suferă supravieţuitorii.
Infirmieră voluntară la momentul raidului, Leila Marouf Zadeh îşi aduce aminte de strigătele răniţilor din spitalul din campanie, care o implorau să-i ajute: „Unii aveau pieptul puternic înroşit, alţii tot corpul”, povesteşte ea.

Însă după câteva ore de muncă în spital, ea însăşi a fost afectată de o orbire temporară. La fel ca şi Rasul Malahi, agricultor la pensie constrâns să utilizeze cotidian un respirator artificial şi care spune că a fost „total orb” timp de 18 zile.
În timpul războiului dintre Iran şi Irak (1980-1988), de la declanşarea căruia s-au împlinit marţi 40 de ani, dictatorul irakian Saddam Hussein a recurs masiv la arme chimice din 1982.
Însă abia în 1986 Consiliul de Securitate al ONU deplânge „utilizarea armelor chimice” în conflictul dintre Iran şi Irak şi reia aceeaşi formulă pe 20 iulie 1987, după atacul asupra Sardasht, într-o nouă rezoluţie asupra conflictului, fără a incrimina direct Irakul.

„Tăcerea” internaţională

Faptul că cei cinci mari din Consiliul de Securitate (China, SUA, Franţa, Regatul Unit şi URSS) îl susţineau atunci militar pe Saddam Hussein nu este străin de „tăcerea” pe care mulţi supravieţuitori o reproşează „puterilor mondiale”, în special occidentale, în privinţa acestui atac.
Mai multe companii şi guverne occidentale sunt acuzate că au contribuit la programul de arme chimice al lui Saddam Hussein în deceniul 1980.
Pentru „răniţii chimici’, cum li se spune în persană, pandemia noului coronavirus, de care oraşul nu a scăpat, pare a fi o dublă pedeapsă.
„Cum sistemul lor imunitar este slăbit (…) şansele lor de supravieţuire sunt scăzute” dacă se îmbolnăvesc de COVID-19 şi „li se cere să nu iasă”, explică dr. Qaderi.
„Stăm acasă, nu ieşim, suntem ca într-o cuşcă”, confirmă Mohammad Zamani, de 59 de ani.
Sardasht are în prezent 46.000 de locuitori, faţă de aproape 18.000 în 1987, în principal din minoritatea kurdă sunită.

În Shardast, un oraş ridicat pe coline, oamenii trăiesc din agricultură, creşterea animalelor şi comerţ.
Zona este frecvent teatrul înfruntărilor între forţele de securitate iraniene şi rebelii kurzi veniţi de cealaltă parte a frontierei irakiene, aflată la circa 12 km în linie dreaptă.
La prima vedere, viaţa pare normală la Sardasht, unde nu ar fi rămas nicio urmă materială a acestei drame dacă nu ar fi un magazin cu etajul al doilea distrus de una dintre bombele aruncate în acea zi, relatează France Presse într-un articol preluat de boursorama.com.

„Miros de usturoi putred”

Mărturiile supravieţuitorilor despre tragedie încep adesea cu cuvintele „ziua în care au venit avioanele… ” Avioane de război irakiene care bombardau oraşul. Însă în acea zi, bombele largate în patru cartiere au căzut fără a fi auzite explozii.
„Am văzut un praf alb şi am simţit un miros de usturoi putred. Am fost primul care am spus că era vorba despre o bombă chimică, pentru că avusesem deja experienţa asta pe front (…) în 1984”, îşi aduce aminte Zamani.
Alţi martori îşi amintesc despre „incredulitatea” locuitorilor faţă de posibilitatea unui astfel de atac asupra unei zone locuite.
Mulţi urmează procedurile obişnuite şi se culcă la pământ sau se refugiază în adăposturile subterane, în care gazul pătrunde rapid. Alţii înţeleg şi fug, la fel ca Ali Mohammadi, astăzi în vârstă de 56 de ani, vânzător ambulant de brânză.

Când s-a întors câteva ore mai târziu, el a găsit o „situaţie catastrofală, indescriptibilă”. „La intersecţia din faţa clădirii Semilunii Roşii, cadavrele erau puse unele peste altele pentru a fi evacuate”, îşi aminteşte el cu emoţie.

Un „simbol”, la fel ca Hiroshima

Atunci când Saddam Hussein a fost arestat în 2003, Mahmoud Assadpour spune că a fost „fericit”. Trei ani mai târziu însă, a fost „decepţionat” de faptul că dictatorul înlăturat a fost executat fără a fi judecat pentru crimele comise la Sardasht.
În 2005, Marouf Zadeh a depus o mărturie emoţionantă în faţa unui tribunal olandez la procesul lui Frans van Anraat, un industriaş din Olanda care l-a ajutat pe Saddam Hussein să dobândească arme chimice.
El a fost condamnat la 17 ani de închisoare pentru complicitate la crime de război în legătură cu atacurile chimice asupra Sardasht şi a oraşului Halabja, din Kurdistanul irakian, acesta din urmă soldat cu aproape 5.000 de morţi în martie 1988.
Acest verdict le-a încălzit inimile familiilor victimelor din Sardasht, fără a satisface setea lor de dreptate despre care ştiu că nu va fi potolită niciodată.
Supravieţuitorii militează însă pentru recunoaşterea internaţională a ceea ce s-a întâmplat la Sardasht şi pentru ca oraşul lor să devină un „simbol”, la fel cum Hiroshima a devenit un simbol după bomba atomică, pentru ca „acest lucru să nu se mai repete”.