Pe 22 septembrie 1980, Irakul lui Saddam Hussein şi-a trimis trupele împotriva regimului iranian hulit. Este începutul unui conflict de opt ani, care se va solda cu sute de mii de morţi în cele două tabere. Patruzeci de ani mai târziu, cei doi foşti duşmani par mai apropiaţi ca niciodată, iar Teheranul îşi sporeşte tot mai mult influenţa în Irak, atât pe scena politică, cât şi în balanţa comercială.

Acest război, unul dintre cele mai sângeroase din Orientul Mijlociu, îşi are originea într-un conflict frontalier între cele două state petroliere căruia acordul de la Alger a încercat să-i pună capăt cu cinci ani mai devreme, scrie levif.be într-un articol preluat de pe France Presse. Semnat în martie 1975 între şahul Iranului şi Saddam Hussein, care va fi vicepreşedinte până în iulie 1979, când preia preşedinţia, acordul împărţea în două fluviul Shatt al-Arab, un curs de apă pentru care Iranul nu avea decât un drept de folosinţă foarte limitat.
Format la confluenţa Tigrului cu Eufratul, Shatt al-Arab, lung de 200 de kilometri, se varsă în Golf şi reprezintă o frontieră între cele două ţări.

În aprilie 1980, Irakul acuză noua Republică islamică Iran că încurajează atentate la Bagdad şi cere evacuarea a trei insule strategice din strâmtoarea Ormuz, disputate de Iran şi de Emiratele Arabe Unite.
Pe 17 septembrie, Bagdadul denunţă unilateral acordul de la Alger, afirmând că „Shatt al-Arab trebuie să fie irakian şi arab în nume şi în fapt”.

Atacarea Iranului

Pe 22 septembrie, Saddam Hussein îşi trimite armata pe teritoriul Iranului, în timp ce forţele sale aeriene bombardează aeroporturile, printre care şi cel de la Teheran, precum şi obiective militare. Apoi au fost lansate atacuri asupra rafinăriei de la Abadan, una dintre cele mai importante din Iran, care şi-a întrerupt activităţile.
Forţele irakiene reuşesc în primele săptămâni să cucerească, fără prea multă rezistenţă, oraşele Qasr-e-Shirin şi Mehran, apoi ocupă portul Khorramshahr, din sud-vestul Iranului, aflat la gura fluviului Shatt al-Arab.
Arabia Saudită şi Kuweit sar rapid în sprijinul Bagdadului. Ţările arabe, în special cele din Golf, vor vărsa miliarde de dolari în ajutorul Irakului, al cărui preşedinte se prezintă ca un zid de protecţie împotriva Revoluţiei islamice a ayatollahului Khomeiny.
Iar ţările occidentale, alarmate de activismul „mollahilor” care l-au răsturnat pe aliatul lor şahul, vor vinde arme şi muniţie Irakului.

Ofensivă în Khouzestan

În martie 1982, Iranul lansează în Khouzestan, provincie frontalieră cu Irakul, o mare ofensivă şi eliberează Khorramshahr.
Bagdadul decretează o încetare a focului, respinsă de Teheran, şi îşi retrage progresiv trupele din Iran.

În iulie, după bombardamente asupra Basrei, marele oraş din sudul Irakului, armata iraniană declanşează ofensiva „Ramadan” pe frontul de sud. Irakul instituie în august o blocadă asupra principalului terminal petrolier de pe insula Kharg, în nord-vestul Golfului.

„Războiul oraşelor” şi „războiul petrolierelor”

Începând din aprilie 1984, cei doi beligeranţi se dedau timp timp de patru ani, cu intermitenţe, unui „război al oraşelor”. În jur de 30 de oraşe din Iran şi Irak sunt lovite de rachete sol-sol.
Iranienii acuză Irakul că a utilizat arme chimice pentru a încerca să blocheze o ofensivă victorioasă asupra insulei Majnoon, acuzaţii confirmate de ONU.

În aceeaşi perioadă, Bagdadul îşi consolidează blocada maritimă pentru sufocarea Iranului. Teheranul reacţionează atacând petroliere care preiau încărcătură în porturile din ţările din Golf, aliate ale Irakului.
În 1986, în timp ce Irakul lansează raiduri asupra insulei Kharg, iranienii ajung pentru prima dată de partea cealaltă a Shatt al-Arab şi cuceresc peninsula Fao, din sud-estul Irakului.

Atacuri chimice

În iunie 1987, Teheranul denunţă „utilizarea armelor chimice” de către Irak împotriva oraşului frontalier Sardasht, în nord-vestul Iranului.
În martie 1988, Bagdadul este din nou acuzat că a utilizat arme chimice împotriva oraşului irakian Halabja, căzut în mâinile combatanţilor kurzi, susţinuţi de Iran.
Începând din aprilie 1988, Irakul redobândeşte iniţiativa şi recucereşte în câteva săptămâni peninsula Fao, insula Majnoon, zona agricolă Howeizah, apoi regiunea Shalamcheh. Iranienii sunt împinşi până pe malul opus al fluviului Shatt-al-Arab.
Pe 18 iulie, imamul Khomeiny acceptă rezoluţia 598 a Consiliului de Securitate al ONU, votată cu un an mai devreme şi deja acceptată de Irak, care impunea în principal o încetare imediată a focului.
„Această decizie este pentru mine chiar mai grea decât a înghiţi otravă dar am acceptat ce a decis Dumnezeu”, a afirmat atunci ghidul Revoluţiei iraniene.
O încetare a focului este proclamată pe 20 august. Dar vor fi necesari doi ani pentru ca acordul de la Alger să fie restabilit, în august 1990, şi pentru ca Bagdadul să accepte retragerea trupelor din Iran şi un schimb de prizonieri.

Din duşman jurat, frate mai mare

În epoca războiului între Republica islamică Iran abia născută din revoluţia 1979 şi Irakul lui Saddam Hussein, „era imposibil să-ţi imaginezi că într-o zi pro-iranienii vor prelua frâiele puterii”, a declarat pentru France Presse Aziz Jaber, profesor de ştiinţe politice la universitatea Mustansiriya din Bagdad, relatează journaldemontreal.com.
Şi totuşi, invadarea de către Saddam Hussein a Iranului pe 22 septembrie 1980 este cea care a sădit seminţele noii puteri instalate în Irak după venirea americanilor în 2003.
În timpul războiului, Teheranul a primit, format şi înrolat opozanţi irakieni, este vorba despre kurzi şi Consiliul suprem al Revoluţiei islamice în Irak şi temuta sa aripă armată, organizaţia Badr.
Din 2003, după ce americanii care au ocupat Irakul nu şi-au dezvoltat decât puţine contacte în rândul celor anti-Saddam, aliaţii Iranului şi-au consolidat influenţa încet dar sigur.

Din cei şase prim-miniştri numiţi din 2003, trei au petrecut cea mai mare parte a anilor 1980 în Iran. Comandanţii organizaţiei Badr constituie în prezent un important contingent de gradaţi de rang înalt ai statului irakian, iar familia Barzani, care conduce în Kurdistan, s-a aflat şi ea în exil în Iran sub Saddam Hussein.
„Iranul are politicieni abili” care „nu numai că au creat o reţea de aliaţi (irakieni) pentru război, dar apoi au profitat” de această reţea atunci când aceşti irakieni au ajuns la putere la Bagdad, susţine profesorul Jaber.
Şi în Iran războiul împotriva Irakului rămâne unul de referinţă. Astfel, membrii personalului medical care luptă împotriva noului coronavirus sunt elogiaţi precum „martirii” războiului împotriva lui Saddam Hussein.

Plămânul economic al Iranului

În Irak, beneficiile nu sunt numai politice. Dacă oficial Irakul lui Saddam Hussein nu făcea comerţ cu Teheranul, contrabanda venită din Iran a făcut ceva mai puţin austeri anii embargoului (1991-2003). Şi o dată Saddam Hussein înlăturat de la putere, geografia şi-a reintrat în drepturi.
„Este ordinea naturală a lucrurilor ca două ţări vecine să facă comerţ: ca Polonia şi Germania după ororile celui de Al Doilea Război Mondial”, afirmă Esfandyar Batmanghelidj, de la site-ul Bourse&Bazaar, care promovează o diplomaţie comercială cu Iranul.
Iar Iranul are un mare atu, acela că preţurile sale sfidează orice concurenţă. De la materiale de construcţie la maşini, de la medicamente la legume, preţurile sunt mult mai mici decât cele din Irak. Bagdadul, cu infrastructurile sale deteriorate, depinde de Iran şi pentru asigurarea necesarului de electricitate.
Rezultatul este că Irakul a devenit primul client în afară de hidrocarburi al Iranului. Din martie 2019 până în martie 2020, Teheranul a vândut mărfuri în valoare de nouă miliarde de dolari în Irak, raportează Camera de comerţ iraniană. Iar preşedintele iranian Hassan Rouhani a stabilit în iulie un nou obiectiv, atingerea a 20 de miliarde.
Întrucât Iranul se află sub incidenţa sancţiunilor economice americane, vecinul din vest este un colac de salvare.
„Companiile iranieni caută consumatori pentru că nu îşi pot creşte vânzările în ţară”, a explicat pentru France Presse Esfandyar Batmanghelidj.

Ţară „oferită Iranului”

Însă influenţa în creştere a Iranului îi nemulţumeşte pe destui oameni în Irak.
„Liderii de astăzi au oferit ţara noastră Iranului, economia noastră, agricultura noastră şi chiar forţele noastre armate”, se revoltă Mohammed Abdelamir, care a fost înrolat în timpul războiului cu Iranul.
„Am luptat cinci ani, am fost prizonier de război în Iran zece ani şi, în final, am văzut ţara mea oferită Iranului”, a adăugat el.

Manifestanţii din timpul revoltei din octombrie 2019 din Irak au exprimat de altfel cu claritate acest punct de vedere, când şi-au numit conducătorii „tentacule ale Iranului”.
Una dintre persoanele cele mai hulite a fost generalul iranian Qassem Soleimani, arhitect al strategiei Republicii islamice în Orientul Mijlociu, format în timpul războiului împotriva Irakului.
El a fost ucis în ianuarie într-un tir al unei drone americane, alături de Abu Mehdi al-Muhandis, locotenentul său irakian format, în cadrul Badr, chiar pe frontul iranian.
Uciderea celor doi a dat o lovitură influenţei iraniene în statul vecin. Dar Teheranul este departe de a fi destabilizat, a declarat Renad Mansour, din cadrul centrului de reflecţie Chatham House. „Iranul are aliaţi în reţelele politice oficiale, dar şi în rândul actorilor informali – miliţii, oameni de afaceri şi alţii”, a explicat cercetătorul.