Forţat de pandemia de coronavirus să renunţe la volanul autoturismului său „jeepney”, un mijloc de transport public popular în Filipine, Daniel Flores cutreieră acum străzile din Manila şi cerşeşte pentru a-şi hrăni familia. Acest şofer de 23 de ani nu a mai luat un singur pasager din luna martie, când preşedintele Rodrigo Duterte a dispus intrarea în carantină a capitalei pentru a limita răspândirea epidemiei de COVID-19.

Aşa-numitele „jeepney”, amenajate iniţial din jeep-urile lăsate în urmă de armata americană după Al Doilea Război Mondial, constituie un mod de transport preţuit şi convenabil pentru milioane de filipinezi. Ca şi alţi şoferi, Daniel Flores a rămas fără serviciu de luni de zile din cauza măsurilor de restricţie care au paralizat economia, scrie larepubliquedespyrenees.fr într-un articol preluat de pe France Presse.

Expulzat din apartamentul său pentru că nu mai putea plăti chiria, el trăieşte acum în „jeepney”-ul său împreună cu soţia, doi dintre copiii săi şi un alt şofer.

De la şofat, la cerşit

În loc să-şi petreacă zilele în spatele volanului minibuzului său, Daniel Flores încearcă să supravieţuiască cerşind. Şi alţi şoferi, la fel ca el, bat străzile cu pancarte de carton în jurul gâtului pentru a atrage atenţia, în speranţa că vor primi un ban.
„Nu mai avem bani”, a explicat Flores, aflat în „jeepney”-ul împrumutat de patronul său, unde sunt îngrămădite laolaltă caserole, haine şi obiecte fără valoare. Pe acoperiş se află un banner prin care cere ajutor.

Cum arhipelagul Filipine este ţara cu cele mai multe contaminări în Asia de Sud-Est, cu peste 157.000 de cazuri confirmate, iar Manila a fost din nou plasată în carantină la începutul lui august, Daniel Flores nu are nicio speranţă să urce din nou la volan prea curând.
Din când în când, el acceptă slujbe mărunte precum vânzarea de fier vechi, zugrăvit sau sudat, dar ele nu sunt suficiente pentru a-şi întreţine familia.
„De multe ori nu mâncăm decât o dată pe zi. Uneori, dacă nu ne ajută nimeni, nu mâncăm deloc”, a mărturisit el.
Situaţia lor este atât de gravă, încât el şi soţia lui l-au trimis pe bebeluşul lor de şapte luni să trăiască la părinţii lui, în afara Manilei.

Condamnaţi la dispariţie

Sesinando Bondoc, în vârstă de 73 de ani, a început să conducă un „jeepney” la vârsta de 28 de ani. Acum, în picioare în mijlocul unei artere foarte aglomerate, el cerşeşte alături de alţi şoferi.
„O dată am fost foarte aproape să fim loviţi de o maşină, dar chiar nu avem de ales. Trebuie să ieşim pentru a ne încerca norocul pe străzi doar pentru a avea ceva în stomac”, a povestit Sesinando Bondoc, abia stăpânindu-şi lacrimile.

Şoferii au primit au primit alimente şi bani de la guvern, dar aceste ajutoare sunt departe de a compensa pierderile lor de venit.
În iunie, măsurile de izolare de la Manila au fost relaxate, dar doar o minoritate de circa 55.000 de „jeepney” din capitală a fost autorizată să circule.
Au fost impuse măsuri foarte stricte, precum instalarea de bariere de plastic între scaune, pentru reducerea numărului pasagerilor. Cei care băgau în buzunar până acum 1.500 de pesos filipinezi pe zi (26 de euro) au trebuit să se mulţumească cu câştiguri mult mai modeste.
O nouă izolare a fost impusă la începutul lui august pentru cei peste 27 de milioane de locuitori din Manila, respectiv circa un sfert din populaţia filipineză, forţânndu-i pe şoferi să-şi înceteze din nou activitatea.

Unii se tem că nu vor mai pune niciodată mâna pe volanul acestor maşini, devenite un simbol naţional dar care acum par condamnate la casare.
Guvernul a decis anul trecut să pună capăt progresiv acestui mijloc de transport, considerat poluant şi periculos.
Proprietarul de „jeepney” Renato Gandas, care are 57 de ani şi conduce o astfel de maşină de 30 de ani, şi-a vândut deja unul dintre minibuze.
Confruntat cu ameninţările care planează asupra mijlocului său de subzistenţă, Renato Gandas şi-a pierdut toată speranţa. „S-ar putea să trebuiască să ne mulţumim cu a cere de pomană până la capătul zilelor noastre”, a spus el.