Principatul Sealand, localizat în Marea Nordului la 12 km în largul Suffolk pe teritoriul unei foste baze aeriene şi nerecunoscut de niciun alt stat, vinde titluri de lord, baron sau lady cu 29,99 de lire sterline pentru a-şi asigura cheltuielile de funcţionare. Deşi nu a avut niciodată o populaţie prea mare pentru a nu încăpea într-un autocar, Sealand se mândreşte cu independenţa sa de peste 50 de ani şi nu duce lipsă de aspiranţi la cetăţenia sa, deşi paşaportul, banii sau timbrele emise sunt doar obiecte de colecţie.

Povestea Sealand începe în 1942, când a fost ridicată platforma antiaeriană numită HM Fort Roughs, care se afla pe atunci în afara apelor teritoriale ale Marii Britanii din Marea Nordului. La apogeul războiului în bază se aflau 300 de soldaţi ai Marinei regale, însă aceasta a fost evacuată în 1956, fiind în curând complet abandonată. În 1966, un fost maior al armatei britanice s-a instalat aici, proclamând în curând un microstat.
În prezent, la mica platformă se poate ajunge doar cu barca. Pentru a debarca trebuie să înfrunţi vântul puternic şi valurile agresive, în timp ce eşti ridicat cu o macara.

„Aveam doar 14 ani când am venit prima dată în vacanţa de vară împreună cu tatăl meu ca să-l ajut şi am crezut că va fi o aventură de doar şase săptămâni”, a declarat prinţul Michael de Sealand în reşedinţa sa principală, pe coasta comitatului Essex, relatează BBC într-un articol de pe 6 iulie.
„Cu siguranţă nu mă aşteptam să fie o poveste care să dureze 50 de ani. A fost o perioadă ciudată, întrucât uneori stăteam aici luni de zile, aşteptând barca cu provizii. Mă uitam la orizont şi tot ce puteam vedea de dimineaţa până seara era Marea Nordului”, a povestit autorul cărţii de memorii „Holding The Fort”.

Sealand, „un adevărat supravieţuitor” al comunităţii microstatelor

Nicio ţară nu recunoaşte oficial Sealand, dar prinţul Michael de Sealand spune că nu a cerut niciodată nimănui acest lucru.
„Nu ne aşteptăm să ne recunoască cineva. Amintiţi-vă că platforma a fost construită ilegal în afara apelor teritoriale britanice pe timp de război, dar toată lumea era prea ocupată ca să-i pese. Britanicii ar fi trebuit să o distrugă când au avut ocazia, dar n-au făcut-o niciodată. Acum, câteva decenii mai târziu, Sealand este încă aici”, a spus el.
Ţinând cont că Sealand are o suprafaţă de doar 0,004 km, nu poţi să nu te întrebi ce poate face pe cineva să-şi creeze propriul microstat? George Dunford, coautorul cărţii „Micronations: The Lonely Planet Guide to Home-Made Nations”, spune că motivul este nemulţumirea faţă de propriul guvern şi „dorinţa de a face lucrurile în felul lor”.

„Sealand este un caz special pentru că a scăpat atât de multă vreme şi a reuşit să ocolească legile”, a spus Dunford. „În SUA, familia ar fi fost percepută drept una disidentă, dar Regatul Unit era mai tolerant în anii 1960 şi birocraţii au crezut probabil că efortul de a rezolva problema necesita prea multă bătaie de cap. Au avut câteva încercări şi câteva tentative de preluare, dar a supravieţuit. Este un adevărat supravieţuitor al comunităţii microstatelor”, a adăugat el.
Ca regulă generală, cele mai multe microstate îşi datorează recunoaşterea Convenţiei de la Montevideo privind îndatoririle statelor, care a fost semnată în 1933 de liderii internaţionali, precum preşedintele american Franklin D Roosevelt. Convenţia stabileşte practic principalele criterii pentru statalitate.
„Convenţia de la Montevideo este cel mai adesea folosită pentru a defini un microstat, care necesită populaţie, teritoriu, guvern şi relaţii cu alte state. Acest ultim aspect provoacă cea mai multă agitaţie în rândul microstatelor, pentru că ele încearcă frecvent să provoace alte state să le recunoască. Sealand a evitat acest lucru, afirmând că este un stat suveran cu propriul conducător”, a explicat Dunford.

La început a fost un… post de radio pirat

Fiecare ţară are o poveste alambicată despre originea ei, iar cea a principatului Sealand pare desprinsă dintr-un roman de Kafka. Aceasta începe în 1965, când tatăl prinţului Michael, Paddy Roy Bates, un fost maior de armată ajuns pescar, a deschis Radio Essex, care emitea de la Knock John, un alt fort naval abandonat din apropiere de HM Fort Roughs. Atât de mare era popularitatea posturilor de radio pirat care emiteau în largul insulei în acei ani, încât guvernul britanic a adoptat Marine Broadcasting Offences Act în 1967, care avea drept scop să le închidă pe toate.

Atunci Bates a văzut o oportunitate şi şi-a mutat radioul pirat pe HM Fort Roughs, mai departe în larg şi, mai important, în ape internaţionale disputate. Ca şi Knock John, fortul era nelocuit şi într-o stare proastă şi, legal sau nu, Bates l-a ocupat în Ajunul Crăciunului în 1966. Nouă luni mai târziu, pe 2 septembrie 1967, el a proclamat Principatul Sealand, un gest romantic de ziua soţiei sale Joan. La puţin timp după aceea, toată familia s-a mutat aici.
La momentul său de vârf, la începutul anilor 1970, pe platforma numită Sealand trăiau 50 de persoane, inclusiv familia extinsă şi prietenii şi personalul de întreţinere. În acelaşi timp, a devenit un simbol improbabil al protestelor împotriva autorităţii statului în Regatul Unit.

O tentativă de cucerire cu mercenari înarmaţi

Statul rebel şi-a adoptat un blazon şi o constituţie. Sealand are steag, imn şi echipă de fotbal, iar banii afişează imaginea prinţesei Joan. De asemenea, principatul a emis în jur de 500 de paşapoarte. Motto-ul microstatului – a cărui dinastie conducătoare este continuată de prinţul Michael, cei trei copii ai săi James, Liam şi Charlotte şi a doua sa soţie Mei Shi, un fost maior în armata chineză – este „E Mare, Libertas” sau „Pe mare, libertate”.

„Tatăl meu nu a vrut niciodată să-şi întemeieze propriul stat”, a explicat prinţul Michael, care este proprietarul unei afaceri de pescuit de moluşte care exportă în Spania. „Era jignit de faptul că guvernul britanic voia să-i închidă postul pirat de radio. Iar de atunci ne-am luptat tot timpul cu guvernul britanic şi am câştigat. Sealand continuă să-şi menţină independenţa”, a povestit el.
Cel mai controversat episod din istoria Sealand s-a produs în 1978. Mânaţi de dorinţa de a ocupa platforma, mai mulţi mercenari germani şi olandezi au venit aici într-o noapte de august, dar operaţiunea a mers prost pentru ei. Ai au fost dezarmaţi de familia Bates şi luaţi ostatici.
„Acest lucru l-a făcut pe ambasadorul german şi o delegaţie oficială de la ambasada din Londra să vină aici să poarte negocieri pentru eliberarea lor”, a relatat prinţul Michael cu nonşalanţă. „Aşadar, negociind cu noi, ei de fapt ne-au recunoscut de facto”, a spus el.

Titluri nobiliare de vânzare

Ceea ce este clar este că independenţa nu este ieftină. Pentru a finanţa costurile operaţionale ale Sealand – inclusiv doi agenţi de pază care trăiesc tot timpul anului pe platformă – magazinul online al principatului vinde tricouri, timbre şi titluri nobiliare. Un titlu de lord, lady, baron sau baroneasă costă 29,99 de lire sterline.
Normele uzuale vamale nu se aplică nici ele, bineînţeles. Principatul poate fi vizitat doar cu invitaţie de la prinţ, care vine aici de două-trei ori pe an. În afară de personalul foarte limitat, aici nu mai locuieşte nimeni.

„Sealand s-a împiedicat mereu de faptul că era sărac, dar actualul prinţ menţine locul pe linia de plutire. Asta îmi place cel mai mult la microstate. Modul în care parodiază pompa naţionalismului real este fabulos”, a comentat Dunford. Totuşi, oricât de greu ar părea de crezut, Sealand primeşte în jur de 100 de e-mailuri pe zi de la cetăţeni din toată lumea, de la New Delhi la Tokyo, care se declară gata să jure credinţă steagului principatului.
„Povestea noastră încă îi entuziasmează pe oameni. Nu trăim într-o societate în care oamenilor le place să li se spună ce să facă şi tuturor le place ideea de libertate şi de independenţă faţă de guvern. Lumea are încă nevoie de teritorii ca noi care să o inspire şi nu mai există multe astfel de locuri”, a concluzionat prinţul Michael.