Camerun, prima dintre cele 17 ţări africane care şi-au dobândit independenţa în 1960, va marca pe 1 ianuarie împlinirea a 60 de ani de la acest eveniment, într-un moment în care traversează una dintre cele mai tensionate perioade din istoria sa, între atacuri ale Boko Haram în nord şi continuarea conflictului din vestul anglofon. Camerunul, supranumit uneori „Africa în miniatură” datorită diversităţii sale, va fi urmat de alte 13 foste colonii franceze, precum şi de Republica Democrată Congo (RDC), Somalia şi Nigeria. La 60 de ani de la mare val al independenţei din Africa subsahariană, continentul rămâne în căutarea unui model de dezvoltare, crucial pentru a răspunde nevoilor unei populaţii avide de un viitor mai bun.

În 60 de ani de independenţă, Camerunul (24 de milioane de locuitori) nu a cunoscut decât doi şefi de stat şi este condus de 37 de ani de preşedintele Paul Biya, în vârstă de 86 de ani. Mult timp dat exemplu pentru stabilitatea sa, el navighează astăzi prin ape mai tulburi, relatează France Presse într-un articol recent preluat de presa de limbă franceză.
Pe străzile unui cartier sărac din Douala, capitala economică a ţării, David Fomuso, strămutat din cauza crizei care zguduie partea anglofonă a ţării, nu are dispoziţia necesară pentru a sărbători.
„Nu ne gândim la aceşti 60 de ani, suntem resemnaţi”, a povestit France Presse bărbatul care a trebuit să fugă din satul în care locuia împreună cu cei trei copiii ai săi, pentru ca ei să poată merge la şcoală. Este una dintre numeroasele victimele ale conflictului care continuă de aproape trei ani în regiunile din Nord-Vest şi Sud-Vest, unde se înfruntă grupuri separatiste şi armata.
Acest război, moştenit dintr-un trecut colonial tumultuos, s-a soldat cu peste 3.000 de morţi şi a forţat peste 700.000 de camerunezi să fugă de la domiciliu.
Nicio manifestare nu este prevăzută în marile oraşe din Camerun cu acest prilej. Sărbătoarea naţională nu este de altfel cea a Independenţei, ci cea a Unităţii, celebrată în luna mai. Asta se întâmplă pentru că pe 1 ianuarie 1960 numai partea din Camerun administrată de Franţa s-a eliberat din jugul colonial. Data la care Camerunul s-a format este 20 mai 1961, când actualele regiuni de Sud-Vest şi de Nord-Vest, aflate pe atunci sub tutelă britanică, au fost alipite Camerunului francofon.
Nici în nordul extrem momentul nu este unul prea fericit. De mai multe luni, regiunea se confruntă, potrivit Amnesty International, cu o „recrudescenţă a atacurilor” Boko Haram. Din 2014, atacurile grupării jihadiste nigeriene s-au soldat cu mai multe mii de morţi. Locuitorii „trăiesc în teroare” şi „se simt complet abandonaţi”, subliniază ONU.
Acest flagel îi afectează şi pe vecinii Camerunului, care vor sărbători şi ei 60 de ani de la obţinerea independenţei în 2020, precum Niger (3 august), Ciad (11 august) sau Nigeria (1 octombrie).

„Sete de schimbare”

La Yaounde, preşedintele „indispensabil” Paul Biya este nevoit să facă faţă acestor două crize într-un moment în care este contestat.
În Camerun, unde 75% din populaţie are sub 35 de ani şi nu a cunoscut niciodată un alt preşedinte, locuitorii au „sete de schimbare”, crede opozantul Maurice Kamto, ieşit al doilea în alegerile prezidenţiale din 2018. Eliberat în octombrie după opt luni petrecute în închisoare, Kamto continuă să-şi revendice în mod paşnic victoria.
Democraţie, securitate, dezvoltare: pentru Camerun, ca şi pentru Africa subsahariană, provocările rămân considerabile.

Dacă Senegalul, care va marca pe 4 aprilie 60 de ani de independenţă, este dat frecvent ca exemplu pentru cultura sa democratică, de cealaltă parte, Republica Centrafricană (13 august) a fost zguduită de o serie de lovituri de stat din 1960.
Un alt pericol, grupările jihadiste care destabilizează numeroase ţări, precum Mali (22 septembrie), Burkina Faso (5 august) şi Niger. Aceste atacuri s-au soldat cu mii de morţi în Sahel, iar Franţa a trimis în regiune 4.500 de militari.
Însă după 60 de ani relaţia Franţei cu fostele sale colonii se află în continuare sub focul criticilor.

Colonialismul, „o eroare profundă”

„Prea des astăzi Franţa este percepută” ca având „o privire hegemonică şi vechile haine ale unui colonialism care a fost o eroare profundă, o greşeală a Republicii”, a declarat la sfârşitul lui decembrie preşedintele francez Emmanuel Macron la Abidjan, lansând un apel la „scrierea unei noi pagini”. Fosta putere colonială va găzdui, la începutul lui iunie, la Bordeaux, un summit Africa-Franţa.
În capitala economică ivoriană, Macron, împreună cu omologul său ivorian Alassane Ouattara, au anunţat sfârşitul francului CFA din Africa de Vest, monedă moştenită din perioada colonială, care va fi înlocuită cu Eco.
O reformă considerată istorică de unii şi o decizie de faţadă de alţii. În plus, ea nu vizează francul CFA din Africa centrală, utilizat încă de şase ţări, printre care şi Camerun.
În această ţară, unde o treime din locuitori trăiesc cu mai puţin de 2 euro pe zi, francul CFA este perceput adesea ca o piedică pentru dezvoltare şi un simbol al Africii franceze.
„Susţinerea Franţei pentru regimuri despotice este prima cauză a acestei saturaţii”, a dat asigurări istoricul Emmanuel Tchumtchoua, din cadrul universităţii din Doula. „Există apoi şi problema francului CFA. Fie că îl vrem sau nu, oamenii se simt frustraţi”, a adăugat el.
După mai mulţi ani, ţările africane au dezvoltat legături cu alte mari puteri, China în primul rând. Gigantul asiatic a devenit din 2013 primul partener comercial al Camerunului, ca şi al continentului.

Un miliard de locuitori

Provocările rămân multiple pentru Africa subsahariană, plecând de la cele mai evidente, precum sărăcia şi inegalităţile.
Dar cum poate fi măsurat drumul parcurs? Experţii subliniază dificultatea de a evalua cu precizie evoluţia unui continent care rămâne un „deşert statistic”.
De exemplu, „numai opt ţări africane dispun de un sistem de înregistrare a naşterilor care acoperă cel puţin 90% din populaţie şi numai trei de un sistem de înregistrare al deceselor care acoperă nimim 90% din populaţie”, scrie Fundaţia Mo Ibrahim în raportul său din 2019 privind guvernarea în Africa.
Există însă câţiva indicatori, deşi parţiali, în bazele de date ale marilor instituţii internaţionale, care dau o idee despre situaţia în care se află Africa.

Ajutată de progresele în medicină şi în ciuda epidemiilor de SIDA, paludism şi tuberculoază, speranţa de viaţă a crescut în Africa subsahariană cu 20 de ani în ultimii 60 de ani, potrivit Băncii Mondiale. Şi populaţia a crescut foarte mult. De la 227 de milioane în 1960, ea a ajuns la peste un miliard de locuitori în 2018, iar în 2050 va fi dublă, potrivit proiecţiilor. Nigeria, Etiopia şi Republica Democrată Congo (RDC) reprezintă trioul de frunte din acest punct de vedere.
Este, de asemenea, continentul cel mai tânăr din lume. În 2015, peste 60% dintre nigerieni aveau mai puţin de 20 de ani, potrivit ONU.
Din anii 60, „schimbarea cea mai spectaculoasă este apariţia unui tineret nou”, a declarat pentru France Presse sociologul camerunez Francis Nyamnjoh, potrivit news.alome.com. „O populaţie tânără, gata să explodeze în orice moment pentru că este flămândă de libertăţi politice, oportunităţi economice şi realizare pe plan social”, adaugă el.
O populaţie vulnerabilă care poate reprezenta o pradă uşoară pentru grupurile armate, în special jihadiste, când nu încearcă o emigraţie clandestină, de multe ori mortală, în Europa în special.

Sărăcie şi inegalităţi

Partea din populaţie care trăieşte sub pragul sărăciei (mai puţin de 1,90 de dolari pe zi) a scăzut de la 54,7% din populaţie în 1990, la 41,4% în 2015, potrivit ultimelor date disponibile ale Băncii Mondiale.
Această medie maschează însă diferenţe enorme de la o ţară la alta, între Gabon de pildă (3,4% din populaţie în 2017) şi Madagascar (77,6% în 2012).
„Inegalităţile între ţări sunt la fel de mari ca în Asia şi inegalităţi la nivel intern sunt la fel de mari ca în America latină, unde ţărani fără pământ coexistă cu mari proprietari funciari”, estimează economistul togolez Kako Nubukpo.
De asemenea, în ultimele decenii au apărut mai multe megalopolisuri africane, precum Lagos şi Kinshasa, adesea înconjurate de cartiere de o sărăcie extremă.

Peste 40% dintre africani trăiesc acum în zona urbană, faţă de 14,5% în 1960 (BM). În 1960, numai două metropole africane – Cairo şi Johannesburg – aveau peste un milion de locuitori. Până în 2030, vor exista în jur de 100 de astfel de oraşe, potrivit cabinetului McKinsey, de două ori mai multe decât în America latină.
Această urbanizare nu este însoţită automat de un exod din mediul rural.
„Populaţia urbană continuă să crească, dar asta nu înseamnă că mediul rural se depopulează; Africa ca întreg înregistrează o creştere de populaţie. Oraşele într-un ritm ceva mai ridicat decât mediul rural. Dar există o problemă de şomaj în mediul urban în Africa deci oamenii nu sunt chiar atât de interesaţi să migreze spre oraşe”, afirmă expertul francez Christophe Cottet.

Economia: „20 de ani pierduţi”

Economia continentului a cunoscut o fază de expansiune până la începutul anilor 80, apoi o perioadă de criză de două decenii (criza datoriei, politici de ajustare structurale) şi apoi o „renaştere” în anii 2000.
O mărturie este în acest sens evoluţia zigzagată a Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor: 1.112 de dolari în 1960, 1.531 de dolari în 1974, 1.166 de dolari în 1994 şi 1.657 de dolari în 2018 (BM).
Statistici care trebuie nuanţate, întrucât ele acoperă „sectorul legal, oficial” şi nu „economia reală”, în mare parte neînregistrată, subliniază economistul Jean-Joseph Boillot, cercetător asociat la Institutul pentru relaţii internaţionale şi strategice (Iris).
„Dacă facem bilanţul pe 60 de ani, s-a petrecut ceva grav în Africa: s-au pierdut 20 de ani. Dar nu trebuie să negăm că ceea ce se petrece acum este mai pozitiv”, susţine Christophe Cottet.
„Punând accentul pe termen scurt în detrimentul investiţiilor în educaţie, sănătate, formare profesională, programele de ajustări structurale ale Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi Băncii Mondiale au distrus dinamica dezvoltării”, susţine Kako Nubukpo, autorul cărţii „Urgenţa africană, să schimbăm modelul de creştere”.

Un model care trebuie inventat

Slab industrializată, cu un sector agricol predominant şi cu o dezvoltare recentă a serviciilor, Africa îşi caută încă modelul de dezvoltare.
„Nu s-a ieşit din modelul colonial. În fond, Africa rămâne producătoare şi exportatoare de materii prime”, de la cacao la uraniu. „Şi ea importă propriile sale materii prime transformate”, spune Kako Nubukpo. „97% din fibra de bumbac africană este exportată fără transformare. Ori în momentul transformării materiei prime se creează valoarea adăugată şi slujbele”, adaugă el.

În opinia lui Jean-Joseph Boillot, „Africa este încă în faza de căutare a unui model economic de dezvoltare”.
„Există o dezvoltare foarte redusă a industriilor locale. Asta nu se poate face decât printr-o protecţie industrială foarte puternică a continentului, dar aceasta este deşirată de marile puteri (…). Chinezii, indienii şi occidentalii vor să poată continua să-şi deverseze aici produsele”, afirmă autorul „Chindiafrica – China, India şi Africa vor construi lumea de mâine”.

Rolul guvernanţei

„Responsabilii noştri politici trebuie să facă mult mai mult pentru a apăra interesele africanilor, pentru a se afirma în relaţiilor lor cu restul lumii”, crede Francis Nyamnjoh.
„Africa nu se dezvoltă pentru că este prinsă în capcana rentelor şi primii rentieri sunt liderii africani. Trebuie promovată democraţia, alegerile libere şi transparente pentru a avea conducători legitimi care să se gândească la interesul general, ceea ce nu avem absolut deloc”, afirmă Kako Nubukpo.
Dintre cele patruzeci de ţări considerate cele mai corupte din lume în 2018, 20 erau din Africa subsahariană, potrivit indicelui de percepţie al corupţiei al Transparency International.