Irak, India, Sudan şi cel mai recent Iran. Mai multe state confruntate cu proteste şi violenţe au recurs la blocarea internetului, deşi este o măsură dificil de pus în practică. ONG-ul Access Now, care coordonează o campanie pentru accesul liber la internet, a contabilizat 196 de întreruperi în 25 de ţări în 2018, faţă de 75 în 2016 şi 106 în 2017.

Deşi creşterea se datorează în parte ameliorării mijloacelor de detectare a întreruperilor, tendinţa este totuşi clară, a constatat ONG-ul în ultimul său raport. Organizaţia a înregistrat întreruperi ale internetului în ţări în care acestea nu s-au mai produs, precum Zimbabwe sau Benin.
Internetul este o „reţea de reţele”, publice sau private, dintre care principalele sunt reţelele furnizorilor de acces la internet, scrie France Presse într-un articol preluat de radio-canada.ca pe 29 noiembrie.
Pentru a tăia accesul la internet într-o ţară întreagă sau într-o regiune precisă – India este criticată pentru blocajele din Kashmirul indian – trebuie decuplate reţelele care o deservesc de restul internetului mondial.
„Trebuie să ai o bună idee despre arhitectura reţelei şi să poţi acţiona asupra persoanelor care o pilotează”, explică Stephane Bortzmeyer, unul despre pionierii internetului în Franţa şi membru al Asociaţiei franceze pentru reglementarea internetului în cooperare (Afnic).

Un „blackout istoric”

Este vorba despre infrastructura elementelor fizice asociate – cabluri şi centre de date – şi software. În special asupra celui din urmă va acţiona un guvern pentru a tăia comunicaţiile.
„Operatorii au cu siguranţă instrumente de gestionare a reţelei care ştiu bine să facă asta. Se poate recurge de asemenea la un server intermediar care va filtra totul sau o parte din trafic”, afirmă Mathieu Lagrange, director pentru reţele şi securitate în cadrul unui institut francez.
„Maniera cea mai radicală, când operatorii recurg la o întrerupere totală, nu lasă nimic să treacă. Asta funcţionează acolo unde internetul este foarte centralizat, când tot traficul trece printr-un număr limitat de noduri, controlate de stat”, explică Nicolas Chagny, preşedinte al Internet Society France.
Este în special cazul Iranului, care nu are decât trei noduri care fac legătura între reţeaua locală şi cea mondială, iar acestea sunt controlate de stat. Acesta a putut astfel să blocheze 95% din traficul obişnuit între ţară şi exterior pe 16 noiembrie.
Un „blackout istoric” prin amploarea şi sofisticarea sa, potrivit lui Doug Madory, expert al grupului Oracle. El estimează că Teheranul „a realizat şi cu siguranţă va păstra o capacitate de a controla şi chiar de a bloca internetul”, bazându-se pe „puncte de strangulare”.

Filtre şi cenzură

Tăierea internetului este o decizie grea pentru o ţară, care îngheaţă astfel legăturile interbancare şi perturbează schimburile comerciale.
„Nici chiar China nu are propriul său internet, şi dintr-un bun motiv, asta serveşte enorm comerţului, ea nu poate să se decupleze”, reaminteşte Bortzmeyer. Dar dacă un stat nu poate sau nu vrea să „se decupleze”, asta nu-l împiedică cu nimic să filtreze sau să cenzureze internetul.
Beijingul restrânge accesul la site-urile de internet străine prin intermediul unui „Mare Firewall”, un joc de cuvinte care trimite la Marele Zid Chinezesc. Conţinuturile de pe reţelele sociale din China pot fi şterse sau chiar cenzurate.

Statele care vor să controleze contactele pe internet pot cere furnizorilor de acces la internet transferul anumitor date, provenind de la anumiţi clienţi sau care li se adresează.
„Faci în aşa fel ca numele de domeniu să nu răspundă, ceea ce teoretic nu mai asigură acces la site-uri în special. Însă este mult mai puţin eficient decât un blocaj, chiar dacă permite destul de mult limitarea accesării”, spune Nicolas Chagny.
Atunci când există o conexiune la internet, rămâne posibil să fie ocolită filtrarea prin intermediul unui VPN (reţea virtuală privată).
Dacă blocajul se extinde „este un demers extrem de dificil de pus în practică, care necesită cooperarea deplină a furnizorilor de acces locali. În Franţa, să coordonezi numărul de actori implicaţi pentru ajunge la acest rezultat ar fi o provocare”, crede Mathieu Lagrange.
„Anumite ţări şi-au revizuit total arhitectura reţelei pentru a controla mai bine traficul, dar asta nu este posibil peste tot. Rusia are mai mult de furcă pentru există mulţi actori implicaţi, deci tot atâtea puncte de intrare”, subliniază Stephane Bortzmeyer.
Moscova vrea totuşi să dezvolte un internet „suveran”, pe care autorităţile l-ar putea „izola” pentru a se proteja în caz de atac cibernetic.
Furnizorii ruşi de acces la internet sunt obligaţi să se doteze cu „mijloacele tehnice” care permit un „control centralizat al traficului”, un proiect care îngrijorează organizaţiile de apărare a drepturilor omului.