După ce au visat să ajungă în Europa, mii de nigerieni au eşuat în ultimii ani în Libia, care s-a dovedit a fi punctul terminus al călătoriei lor şi începutul unui coşmar. Traumatizaţi de experienţele prin care au trecut în lunile în care au aşteptat în Libia să-şi poată încerca norocul de a traversa Mediterana, mulţi dintre ei aleg să se întoarcă acasă, unde sunt trataţi cu dispreţ de compatrioţi şi vânaţi de cămătarii de la care s-au împrumutat pentru a-i plăti pe traficanţi.

Gloria se consideră o „privilegiată”. Ea a plecat împreună cu alte patru fete spre Europa dar, după ce a trecut printr-un infern fiind blocată aproape un an în Libia, este singura care a fost repatriată în Nigeria. Trei dintre prietenele ei au murit în timpul călătoriei, relatează Le Monde pe 20 septembrie, într-un reportaj preluat de pe France Presse.
Tânăra de 26 de ani şi-a găsit chiar un loc de muncă la revenirea în Benin City, datorită unui program de formare din statul Edo, o regiune din sudul Nigeriei de unde pleacă în continuare majoritatea candidaţilor nigerieni la exil.
Gloria visa să devină stilistă. În loc de asta, ea lucrează într-un atelier care produce costume de training sintetice şi primeşte un salariu de 15.000 de naira (40 de dolari) pe lună, dar îi mulţumeşte lui Dumnezeu că are un loc de muncă.
„După ce am plătit transportul pentru întoarcerea acasă, nu a rămas aproape nimic”, spune Gloria. „Dar nu mă plâng. Nu vreau să cer prea mult. Am nevoie doar de un acoperiş deasupra capului şi de ceva de mâncare”, mărturiseşte ea.
Ca mulţi dintre cei 14.000 de tineri nigerieni reveniţi din Libia din 2017, Gloria nu vrea să ceară „prea mult”. Ea îşi reproşează încă faptul că într-o zi a îndrăznit să viseze că viaţa ar putea fi mai bună în altă parte şi că i-a crezut cu naivitate pe traficanţii care îi promiteau că va ajunge în Europa în mai puţin de două săptămâni.

În viaţă, dar distruşi

Majoritatea nigerienilor repatriaţi prin programul de întoarcere voluntară al ONU au între 17 şi 35 de ani şi nu au nicio diplomă. Timp de luni de zile, iar unii chiar ani, au rămas blocaţi în Libia, vânduţi, extorcaţi de traficanţi, şi incapabili să traverseze Mediterana din cauza înăspririi politicilor de imigraţie ale Uniunii Europene.
Reveniţi în ţara lor de origine, ei se confruntă adesea cu o viaţă încă şi mai dificilă decât atunci când au plecat. Sunt împovăraţi de datorii, fără loc de muncă şi distruşi de tratamentul la care au fost supuşi de traficanţi şi de visele lor neîmplinite.
Un raport al Human Rights Watch publicat pe 27 august denunţă starea teribilă a „supravieţuitorilor acestui trafic” la întoarcerea în ţara de origine. Mulţi suferă de „probleme psihologice grave”, de „probleme de sănătate” şi „sunt stigmatizaţi”.
Cele câteva centre sau asociaţii care se ocupă de ei dispun de prea puţin ajutor financiar şi „sunt incapabile să răspundă nevoilor supravieţuitorilor pe termen lung”.

Statul Edo, care a primit singur 4.800 dintre cei 14.000 de repatriaţi nigerieni din 2017, a înfiinţat un program rar de susţinere pentru aceşti oameni foarte vulnerabili: transport gratuit de la coborârea din avion la Lagos şi până la Benin City, două nopţi la hotel, o oră de consiliere psihologică şi o alocaţie în valoare de circa o sută de euro.
Este o picătură de apă dintr-un ocean, dar destul pentru a alimenta invidia într-o ţară în care ajutoarele de stat sunt cvasi-inexistente şi unde 83 de milioane de persoane trăiesc sub pragul de sărăcie extremă (1,90 de dolari pe zi de persoană).
Societatea îi arată cu degetul şi îi numeşte cu dispreţ „returnaţi” sau „deportaţi”.
„Oamenii spun că ‘returnaţii’ au parte de tratament preferenţial”, explică Ukinebo Dare, responsabilă a programului Edo Innovates de formare profesională deschis tuturor la Benin City. În săli de clasă moderne, cei fără studii pot învăţa informatică, fotografie sau ABC-ul marketingului.

Stigmatizaţi

„Avem grijă să-i amestecăm cu ceilalţi tineri. Nu vrem ca ei să fie stigmatizaţi”, explică tânăra.
Potrivit Biroului Naţional al Statisticilor, 55% dintre cei cu vârste sub 35 de ani nu aveau locuri de muncă în Nigeria la finalul lui 2018. Cifre în mod special îngrijorătoare, în această ţară care are una dintre creşterile demografice cele mai ridicate din lume.
Tike a plecat spre Europa în februarie 2017. „Când mă gândesc la trecut, îmi vine să plâng”, spune el în micul apartament în care trăieşte alături de partenera lui, şi ea repatriată din Libia, şi fetiţa lor de patru luni.
Tike s-a întors „fizic” în decembrie 2017. Spiritul lui a rămas încă „acolo”, paralizat de „paranoia” şi „traume”, mărturiseşte el.
Însă câteva luni mai târziu, fără niciun fel de consiliere psihologică, el a „revenit la viaţă”, după cum spune chiar el, şi a decis să se formeze profesional în comercializarea cărnii. De mai bine de un an depune dosare la diverse organizaţii care oferă ajutor pentru reintegrare, printre care Organizaţia internaţională pentru migraţie (OIM), dar nu a găsit niciun loc de muncă şi nici bani pentru a pune pe picioare propria afacere.

„Mulţi tineri se îndreaptă spre bandele locale. Ei sunt uşor recrutaţi de mafie, care le promite ceva bani”, spune Tike.
Din anul 2018, o perioadă foarte dificilă din punct de vedere economic pentru ţară, criminalitatea a crescut în statul Edo, potrivit datelor oficiale.
„Returnaţii sunt consideraţi vinovaţi”, spune Lilian Garuba, din cadrul Forţei speciale împotriva migraţiei ilegale, o agenţie de combatere a traficului de fiinţe umane înfiinţată de statul Edo. „Societatea îi percepe drept probleme şi nu drept ceea ce sunt: victime”, afirmă ea.

Spirala datoriilor

Peter, de 24 de ani, a fost arestat la câteva zile după întoarcerea în ţară. Mama lui a împrumutat bani de la un cămătar din cartier pentru a aduna suma de o mie de euro necesară pentru a-i plăti pe traficanţi.
„Imediat ce a auzit că m-am întors, el mi-a ameninţat familia. Poliţia a venit să mă aresteze”, povesteşte el reporterilor France Presse.

Mama lui a trebuit să împrumute bani de la un alt cămătar pentru a-şi plăti datoria. O spirală a sărăciei din care Peter nu ştie cum să iasă, cu excepţia visului său de ajunge în Europa. El se află deja la a doua tentativă nereuşită.
„Când m-am întors prima dată din Libia, mi-am spus că voi încerca să trec printr-o altă ţară. Dar în Maroc era şi mai rău şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să mă întorc în Nigeria”, afirma el în urmă cu câteva săptămâni.
„De atunci nu mai am nimic, nimic. O voce interioară îmi spune: ‘omoară-te’. Dar la ce ar folosi asta? Nu pot să-i fac asta mamei mele”, mai spune Peter.