Fostul preşedinte Robert Mugabe, care a murit vineri la vârsta de 95 de ani, a condus Zimbabwe cu o mână de fier timp de 37 de ani, de la proclamarea independenţei în 1980 şi până la înlăturarea sa de către armată şi partidul său în noiembrie 2017. Îndelungata sa domnie a fost marcată de mai multe controverse, printre care masacrarea a mii de civili din provincia Matabeleland, în cadrul unei operaţiuni care viza forţele fostului aliat Joshua Nkomo, exproprierea cu forţa a fermierilor albi care a dus economia la ruină, reprimarea cu violenţă a opoziţiei sau fraudarea alegerilor.

Masacrele din operaţiunea „Gukurahundi”

Unitatea rebeliunii care s-a luptat cu coloniştii britanici nu fost de lungă durată. Din 1982, Robert Mugabe şi-a reglat conturile cu principalul său frate de arme devenit rival Joshua Nkomo. Formată în majoritate din soldaţi de etnie shona, cea a noului prim-ministru, cea de a 5-a brigadă a armatei noului Zimbabwe, instruită în Coreea de Nord, a lansat ofensiva împotriva „disidenţilor din provincia Matabeleland”, din vestul ţării. Atacuri cu bâte, execuţii în masă, recolte şi sate arse – operaţiunea numită Gukurahandi, ceea ce înseamnă literal „ploaia care curăţă miriştea înainte de ploaia de primăvară” în limba shona, s-a transformat într-un masacru, relatează afrique.tv5monde.com într-un articol preluat de pe France Presse.

Potrivit unor surse, până la 20.000 de civili au fost ucişi, majoritatea dintre ei de etnie ndebele, ca şi Joshua Nkomo.
„Nu plângeţi dacă apropiaţii voştri sunt ucişi. Când bărbaţii şi femeile le dau de mâncare disidenţilor, îi găsim şi îi masacrăm”, spunea atunci Robert Mugabe.

Exproprierile forţate

În 2000, oameni înarmaţi cu macete au început să invadeze fermele albilor în întregul stat Zimbabwe. Hrănite, transportate şi plătite de guvern, aceste grupuri, prezentate oficial drept formate din veterani ai războiului de independenţă, s-au instalat pe exploatări şi i-au alungat pe proprietarii. Unii dintre aceştia sunt răniţi, alţii ucişi.
Apelurile lor la justiţia din Zimbabwe sunt respinse sistematic. Robert Mugabe apără aceste exproprieri ilegale în numele drepturilor majorităţii negre.
Consecinţele acestei mişcări sunt teribile. Din lipsă de mijloace şi din cauza lipsei de pricepere a noilor proprietari, numeroase ferme sunt lăsate în paragină, recoltele se prăbuşesc şi Zimbabwe, considerat odinioară grânarul Africii australe, se confruntă cu primele episoade de foamete.

Hiperinflaţia

Prăbuşirea sectorului agricol aruncă ţara într-o criză economică, la care regimul reacţionează pornind cu frenezie tiparniţa cu bani.
Valoarea dolarului din Zimbabwe se prăbuşeşte şi inflaţia îşi ia zborul până la rate delirante de 500 de miliarde la sută. În magazine, noua bancnotă de 100 de milioane de dolari abia ajunge pentru a cumpăra o pâine…
În 2009, guvernul este nevoit să renunţe la dolarul său pentru cel american, dar ţara e ruinată, economiile s-au volatilizat, investitorii străini au fugit şi milioane de cetăţeni din Zimbabwe au ales drumul exilului.

Chiar şi în prezent ţara rămâne profund afectată de această perioadă. Aproape 90% din populaţie este oficial în şomaj şi 80% din bugetul de stat este folosit pentru a plăti, adesea cu întârziere, funcţionarii.
Pentru a acoperi penuria de dolari americani, regimul a emis anul trecut obligaţiuni, dar această monedă fără nume nu a avut decât un succes scăzut şi a făcut să apară din nou în rândul populaţiei spectrul hiperinflaţiei din anii 2000.

Frauda electorală

Din 1980, niciun singur rând de alegeri nu a scăpat acuzaţiilor de fraudă ale opoziţiei. Nemulţumindu-se doar să reprime sever cea mai mică formă de protest public, Robert Mugabe este suspectat că a trişat sistematic la urne pentru a-şi asigura realegerea.
Alegerile prezidenţiale din 2008 sunt un caz şcoală. Mişcarea pentru o schimbare democratică (MDC) proclamă victoria candidatului său Morgan Tsvangirai încă din primul tur, dar comisia electorală convoacă alegătorii pentru un al doilea tur de scrutin, din cauza rezultatelor prea strânse.

Valul de violenţe declanşat de partidul la putere este atât de grav, soldându-se cu cel puţin 200 de morţi, că Tsvangirai preferă să renunţe la candidatură pentru a evita o baie de sânge. Opoziţia îşi face oficial intrarea în guvern, dar Mugabe păstrează controlul puterii.
În 2013, şeful statului este reales pentru un nou mandat şi partidul său obţine, deloc surprinzător, majoritatea absolută în parlament după un scrutin din care au fost excluşi cu grijă toţi observatorii străini.
Într-un raport, ONG-ul Human Rights Watch va denunţa participarea la scrutin a unor alegători inexistenţi sau chiar a … morţilor.

Aniversările extravagante ale lui Robert Mugabe

Agapele luxoase oferite în fiecare an de Robert Mugabe de aniversarea sa au provocat şi ele polemici, într-o ţară în ruină financiară, potrivit actu.orange.fr.
În fiecare an în luna februarie, partidul la putere în Zimbabwe, Zanu-PF, a căpătat obiceiul de a invita într-un loc mii de susţinători pentru a-l elogia pe Mugabe.
Carnea friptă de elefant, de taur sau de antilopă era servită din abundenţă, iar băutura era la discreţie.
Torturile aniversare erau un element-cheie al petrecerilor aniversare. Cu o greutate în kilograme echivalentă cu vârsta preşedintelui, cele mai mari necesitau, cel puţin în ultimii săi ani de viaţă, eforturile mei multor chelneri pentru a fi deplasate.

Cu costuri estimate între 500.000 şi un milion de dolari, aceste festinuri gargantuelice provocau mânia populaţiei din zonă, care în mare parte abia reuşea să supravieţuiască de pe azi pe mâine.
Aniversarea lui Robert Mugabe a fost în fiecare an şi un prilej pentru o campanie de elogii, orchestrată de media de stat. Cântece în care era glorificat, mesaje de felicitare din partea stâlpilor regimului sau mulţumiri din partea şefilor întreprinderilor de stat – nimic nu lipsea de la acest festival de elogii în cea mai bună tradiţie a regimurilor dictatoriale.

Înlăturarea de la putere

La sfârşitul lui 2017, în urma unei lovituri de forţă a armatei susţinute de partidul său, Zanu-PF, cel mai în vârstă şef de stat în exerciţiu de pe planetă la momentul respectiv este constrâns să demisioneze. El lăsa în urmă o ţară într-o profundă criză economică care continuă să se înrăutăţească în prezent.
El a fost înlocuit în fruntea ţării de fostul său vicepreşedinte, Emmerson Mnangagwa, pe care îl demisese cu puţin timp în urmă.
Considerat succesiv o sperietoare marxistă, un erou al independenţei sau noul Hitler, preşedintele Robert Mugabe a avut cu Occidentul o relaţie complicată, care a oscilat între dragoste oarbă şi ură feroce, scrie timesofisrael.com, într-un alt articol preluat de pe France Presse.

„Mister Bob”, decorat de Elisabeta a II-a

Atunci când a venit în fruntea ţării în 1980 datorită victoriei partidului său în alegerile legislative, revoluţionarul Mugabe este primit cu suspiciune de comunitatea internaţională. După mai mulţi ani de luptă de gherilă împotriva regimului rasist al lui Ian Smith, noul om forte din fosta Rhodesia şi-a început mandatul predicând reconcilierea cu minoritatea albă. Eforturile lui i-au adus o admiraţie fără limite în străinătate.
Prim-ministru din martie 1980 până în 1987, funcţie pe care o va aboli apoi pentru a deveni preşedinte, „Mister Bob” a avut relaţii bune cu liderii occidentali, inclusiv cu fosta putere colonială britanică şi premierul său Margaret Thatcher. În această perioadă de bune relaţii cu Londra, el este decorat în 1994 de regina Elisabeta a II-a.
„În primii ani, el a fost preferatul Occidentului, surprins în mod foarte plăcut că duce ceea părea a fi o politică de reconciliere”, susţine Stephen Chan, din cadrul Şcolii de studii africane şi orientale (SOAS) din Londra.
Nici măcar masacrul miilor de civili de etnie Ndebele începând din 1982 nu provoacă o schimbare de atitudine în capitalele occidentale. Însă idila nu va dura prea mult. În anii 1990, deriva autoritară a lui Robert Mugabe provoacă din ce în ce mai multe critici. Reforma sa agrară va precipita divorţul.

Un divorţ cu scandal

Declanşată în 2000 pentru a corecta dezechilibrul istoric între marii proprietari de plantaţii albi şi ţăranii negri fără pământ, ea s-a tradus prin expulzări sângeroase care au căpătat alura unor reglări de conturi care au apărut pe prima pagină a cotidienelor occidentale.
Foarte repede, tonul se aprinde între Harare şi Londra. Premierul britanic Tony Blair califică aceste exproprieri drept „barbare”. În schimb, Robert Mugabe îl numeşte pe Blair „mincinos” şi „puşti arogant”.
Secretarul de stat american Condoleezza Rice, foarte critică, nu a fost nici ea scutită. Liderul din Zimbabwe o acuză pe „această fată născută din strămoşi sclavi” că este „vocea stăpânului său”.
După violenţele exercitate de regim împotriva opoziţiei cu prilejul legislativelor din 2000 şi fraudele masive denunţate de observatorii Uniunii Europene la alegerile prezidenţiale organizate doi ani mai târziu ruptura se produce.

Bruxellesul şi Washingtonul impun sancţiuni împotriva Zimbabwe, iar preşedintele său devine persona non grata.
Robert Mugabe aruncă în derizoriu aceste măsuri. „Păstraţi-vă Anglia şi lăsaţi-mă să mă ocup de Zimbabwe”, îi transmite el lui Tony Blair.
Regina îi retrage decoraţia acordată în 2008 „din cauza încălcărilor drepturilor omului şi a dispreţului flagrant pentru democraţie în Zimbabwe”. „Marea Britanie te răsplăteşte numai dacă faci ce îi place”, va riposta Mugabe mai târziu într-un interviu acordat BBC.
În pofida dispreţului afişat în public, numeroşi observatori subliniază că Robert Mugabe a fost profund rănit de aceste admonestări britanice, fiind îndrăgostit de Londra şi de cricket.
„Deteriorarea relaţiilor sale cu Occidentul a fost o lovitură dură pentru Mugabe pentru că avea o înclinaţie pentru Occident”, estimează Ernest Mudzengi, un politolog de la Harare.

„Mugabe trebuie să plece”

Pentru stăpânul de la Harare, Occidentul devine atunci o ţintă favorită şi vinovată de toate relele ţării.
Reforma sa agrară se soldează cu un eşec răsunător şi aruncă Zimbabwe în criza financiară. Şomajul bate recorduri, inflaţia galopează până la proporţii gigantice, agricultura şi industria sunt ruinate. Vina sancţiunilor, clamează fără să ezite Robert Mugabe. „Pentru ce să pedepsească poporul meu? Pentru că imperialiştii doresc această moştenire”, afirmă el.
Commonwealth-ul va încerca o mediere în 2003, dar Mugabe o respinge şi închide definitiv poarta acestui forum de foste ţări colonizate de Marea Britanie.
Alegerile prezidenţiale din 2008 sunt un nou prilej de represiune. Violenţele exercitate de regim între cele două tururi de scrutin îl determină pe rivalul său Morgan Tsvangirai, care câştigase primul tur, să se retragă. Robert Mugabe est reales.

Occidentalii nu mai ezită să ceară pe faţă plecarea lui. „Este mai mult ca niciodată timpul ca Robert Mugabe să plece”, proclamă Condoleezza Rice. „Cine a spus că britanicii şi americanii trebuie să-i conducă pe ceilalţi?”, răspunde el.
În ultima parte a regimului său, relaţiile între cele două părţi au început totuşi să se amelioreze treptat.
Uniunea Europeană a suspendat cele mai multe sancţiuni împotriva Zimbabwe în 2014. În faţa Adunării Generale a ONU, fostul autocrat a pledat un an mai târziu pentru „reconciliere, prietenie şi dialog”.
Însă sancţiunile care îl vizau personal au rămas în vigoare până la final. Indezirabil în Europa, el a trebuit să meargă la Singapore pentru îngrijiri medicale în ultimii ani ai vieţii.