La 30 de ani după reprimarea sângeroasă a protestelor din piaţa Tiananmen din Beijing, apropiaţii victimelor cer în continuare să afle adevărul privind evenimentul care reprezintă cel mai mare tabu din istoria Chinei moderne. În noaptea dinspre 3 spre 4 iunie 1989, soldaţii au înecat în sânge şapte săptămâni de proteste şi greve ale foamei ale studenţilor şi muncitorilor care cereau să se pună capăt corupţiei şi mai multă democraţie.

„Toată lumea credea că armata nu va deschide focul niciodată. Era inimaginabil. Nu eram în război”, a povestit pentru France Presse You Weijie, de 66 de ani, al cărui soţ, un simplu angajat care nu a participat la proteste, a fost ucis în timpul represiunii, relatează lamontagne.fr într-un articol de pe 31 mai.
„Oamenii susţineau revendicările studenţilor împotriva corupţiei, birocraţiei, inflaţiei… Exista un imens val de simpatie pentru ei. Oamenii le aduceau de mâncare şi de băut”, îşi aduce ea aminte.
În seara de 3 iunie, ea şi soţul ei Yang Minghu s-au trezit aproape de miezul nopţii auzind focuri de armă în depărtare. Soldaţi şi tancuri se îndreptau de la periferie spre piaţa Tiananmen aflată în centrul oraşului, trăgând asupra civililor care le ieşeau în cale.

„Ne-am făcut griji pentru studenţi. Voiam să mergem acolo pentru a ne asigura că nu li se întâmplă nimic. Însă fiul nostru avea doar cinci ani. Soţul meu a plecat singur”, relatează You Weijie, fostă angajată la o vopsitorie.
După o noapte de angoasă, ea l-a găsit a doua zi, cu vezica distrusă şi bazinul fracturat, într-un spital „plin de oameni însângeraţi, răniţi la cap sau la picioare, dintre care mulţi plângeau”. Morga era „plină de cadavre”.

„De ce aţi tras?”

Înainte de a muri două zile mai târziu la vârsta de 42 de ani, soţul ei i-a povestit că a fost secerat de o rafală în apropiere de piaţa Tiananmen, după ce a nimerit în raza de acţiune a unor militari care trăgeau la întâmplare.
„Când am ieşit din spital, am văzut o scenă pe care nu o voi uita niciodată: la fiecare intersecţie, soldaţii îşi ţineau armele la orizontală în fiecare direcţie. Iar oamenii pur şi simplu stăteau acolo, privindu-i în tăcere”, îşi aduce aminte You Weijie controlându-şi cu greu emoţia. „Aş fi vrut să-i întreb: de ce aţi tras asupra compatrioţilor voştri? Dar aveam un copil mic, aşa că am tăcut”, spunea ea.

În pofida supravegherii poliţiei, You Weijie s-a lansat într-o tentativă temerară de căutare a adevărului. Împreună cu alte rude ale victimelor, ea s-a alăturat asociaţiei „Mamele din Tiananmen”, a cărei purtătoare de cuvânt este în continuare. Scopul lor este să obţină compensaţii, să se stabilească responsabilităţile liderilor epocii şi să afle cum au murit cei apropiaţi lor.
Numărul exact al morţilor rămâne necunoscut. După două zile de masacru, guvernul a anunţat „aproape 300 de morţi”, inclusiv militari, în reprimarea a ceea ce el a numit „revolte contrarevoluţionare”.
Fostul ambasador al Marii Britanii a vorbit despre 10.000 de morţi, Crucea Roşie chineză de 2.700, dar intervalul general acceptat, bazat pe datele obţinute de la spitale, este de 400 până la peste 1.000 de morţi.
„Asociaţia Mamele din Tiananmen a înregistrat 202 morţi până acum. Dar este, de departe, doar o mică parte dintre victime”, crede You Weijie.

Un eveniment tabu

Guvernul impune tăcerea. Evenimentul nu este niciodată evocat în presă, pe internet, în cărţi, manualele şcolare sau filme, cu rare excepţii, în care este în general descris prin eufemismul „agitaţia politică din anul 1989”.
Să vorbeşti despre asta în propria locuinţă, cu familia şi prietenii, este bineînţeles posibil. Însă orice comemorare în spaţiul public duce aproape sigur la arestare.
„Cea mai mare dorinţă a lor este ca amintirea represiunii să se estompeze în memorie. A noastră şi a tuturor oamenilor de pe Pământ”, declară pentru France Presse Wu Dingfu, un muncitor la pensie care şi-a pierdut fiul de 20 de ani în timpul masacrului.

Pasionat de fotografie, grevist al foamei în timpul manifestaţiilor, acest student al prestigioasei Universităţi a poporului a fost găsit mort pe 4 iunie, după ce a ieşit din campus „în mod sigur pentru a face fotografii”, explică tatăl său. „I-am spus că nu trebuia cu niciun chip să se amestece în politică”, îşi exprimă părerea de rău septuagenarul.
De la fiul lui i-au rămas puţine lucruri: cenuşa lui, un permis de la biblioteca universitară şi câteva fotografii cu el. În altele, realizate în secret de un coleg de facultate, se poate vedea cadavrul lui Wu Guofeng, întins pe o masă de lemn, cu chipul tumefiat şi picioarele brăzdate de răni.
Părinţii lui nu au primit niciodată o explicaţie oficială. Şi după 30 de ani, guvernul se ascunde în spatele unui zid de tăcere. „Represiunea de pe 4 iunie va rămâne mereu o rană, o durere. Pentru noi, ca şi pentru ei”, crede Wu Dingfu.

Camerele au înlocuit tancurile

Întoarse spre imensa esplanadă din centrul Beijingului, dispozitivele optice îi supraveghează pe turiştii veniţi din cele patru colţuri ale Chinei şi din lumea întreagă pentru a vedea portretul gigant al lui Mao Zedong, fondatorul Republicii populare.
Camerele montate pe stâlpii stradali sunt faţa vizibilă a arsenalului tehnologic la dispoziţia Partidului comunist chinez pentru a împiedica o repetare a mişcării pro-democraţie, care a fost înecată în sânge pe 4 iunie 1989.
Obsesia regimului pentru inteligenţă artificială şi recunoaştere facială a adăugat un strat de sofisticare la această reţea de supraveghere complexă, scrie La Montagne pe site-ul său. Acesta permite poliţiei să bată la uşa oricărui om care ar putea crea probleme, mărturisesc mai mulţi disidenţi.
De la venirea la putere a preşedintelui Xi Jinping în 2012, Beijingul a redus puternic spaţiul libertăţilor civile, vizându-i pe avocaţi, disidenţi şi chiar pe studenţii „marxişti”, apărători ai drepturilor muncitorilor.

Cenzorii regimului au întărit controlul asupra reţelelor sociale, supraveghind postările a milioane de indivizi şi blocând orice conţinut sensibil din punct de vedere politic, în special despre reprimarea sângeroasă din 1989. Odată cu apropierea datei de 4 iunie, enciclopedia Wikipedia a fost blocată în toate limbile.
Noul arsenal al statului cuprinde şi programe de recunoaştere vocală, pentru a indentifica persoanele la telefon, şi un vast program de colectare de eşantioane de ADN, potrivit lui Xiao Qiang, un fizician contestatar. „Generaţia actuală este egoistă, pentru că a crescut într-un climat de îmbogăţire a Chinei. Nu o putem compara cu studenţii din anii ’80, care aveau idealuri”, a afirmat el.
În 2015, Beijingul a lansat proiectul de supraveghere Sharp Eyes. China avea în 2016 circa 176 de milioane de camere de supraveghere, faţă de 50 de milioane în SUA, potrivit cabinetului IHS Markit. Până în 2022, acest număr ar urma să crească până la 2,76 miliarde de camere, respectiv două de persoană, mai scrie La Montagne.

Proteste în o sută de oraşe

În primăvară lui 1989, dincolo de Beijingul unde milioane de chinezi au cerut democraţie, proteste similare s-au petrecut şi în provincie.
Karl Hutterer, un profesor american de origine austriacă aflat atunci în trecere prin Chengdu, la 1.800 km de capitală, îşi aduce aminte şi acum de scenele de haos la care a asistat de pe acoperişul hotelului său.
La începutul lui iunie 1989, el spune că a văzut forţele de ordine apărând brusc într-una dintre pieţele principale ale oraşului, profitând de adăpostul nopţii pentru a trage cu gaze lacrimogene şi a-i lovi pe manifestanţi cu bastoane, relatează La Croix pe 1 iunie, într-un articol preluat de pe France Presse.

Piaţa Tiananmen din Beijing era de câteva săptămâni epicentrul unor manifestaţii nemaivăzute şi a căror reprimare de către armată s-a soldat cu sute de morţi în noaptea de 3 spre 4 iunie.
Însă întreaga Chină a fost afectată de aceste mişcări de protest, catalizate de opoziţia faţă de corupţie şi inflaţie, care afectau dur familiile chineze după un deceniu de reforme economice.
„Am văzut oameni transportaţi afară din spitalul situat în apropierea pieţei. Erau răniţi şi probabil şi morţi”, povesteşte Karl Hutterer despre evenimentele de la Chengdu.
„O persoană care nu vorbea engleză m-a luat deoparte şi m-a făcut să înţeleg că ne aflam în locul în care cineva fusese bătut până la moarte”, explică el.
Potrivit mai multor estimări, în circa o sută de oraşe ar fi avut loc manifestaţii.
„Era o mişcare populară, în care toată lumea împărtăşea, prin toate mijloacele, dorinţa de a avea mai multe libertăţi şi drepturi”, a declarat pentru France Presse Andrea Worden, care preda engleza la Changsha, în centrul Chinei.

„Eram furioşi”

Din cauza absenţei aproape totale a media străine în afara Beijingului, multe mărturii sunt astăzi pierdute, în contextul în care autorităţile impun un zid de tăcere privind aceste evenimente.
„Este o chestiune de timp înainte ca amintirea să dispară complet”, crede Andrea Worden, care este acum militantă pentru drepturile omului.
Manifestanţii din provincie urmăreau cu atenţie ce se întâmpla în capitală. Şi atunci când studenţii din Tiananmen au început să intre în greva foamei, ei au beneficiat imediat de o puternică susţinere.
La Changsha, Andrea Worden estimează că cel puţin 20.000 de tineri au ieşit în stradă pe 17 mai, purtând banderole pe care scria: „Susţinere pentru greviştii foamei de la Beijing”.

Câteva zile mai târziu, la Changchun, oraş din nord-estul Chinei, sute de muncitori au participat la o defilare, îşi aduce aminte Tang Yuanjun, fost inginer într-o fabrică de automobile.
Şi atunci când s-a aflat că armata a deschis focul asupra manifestanţilor la Beijing, peste tot în China oamenii au ieşit în stradă în semn de solidaritate. „Eram furioşi”, povesteşte un fost student la universitatea din Lanzhou care a dorit să-şi păstreze anonimatul.
„Cruzimea guvernului ne anihilase temerile”, explică prietenul său Ding Mao, unul dintre liderii studenţilor locali la acea vreme.
În noaptea de 4 iunie, drept reacţie la reprimarea din capitală, el a ocupat împreună cu alţi colegi un pod peste Fluviul Galben, unul dintre principalele puncte de acces în oraş, pentru a bloca o eventuală intervenţie a armatei.
Potrivit lui, mii de alţi locuitori din Lanzhou au participat la aceste acţiuni de blocare a oraşului, pe străzi şi la gară.

„Am fost foarte şocat”

Ziua de 4 iunie constituie, în opinia lui, un punct de cotitură pentru China, pentru că după această dată „mulţi oameni au înţeles că nu va exista nicio posibilitate de compromis sau de reformă politică”.
Mulţi chinezi au plătit şi un puternic preţ personal pentru că au participat la manifestaţii. Tang Yuanjun, fostul inginer într-o fabrică de automobile din Changchun, a primit 20 de ani de închisoare pentru activităţi „contrarevoluţionare”. El a ieşit din închisoare în 1997, după opt ani de închisoare.

„Am fost foarte şocat. Era ca şi cum Revoluţia culturală se întorsese”, spune bărbatul în vârstă de 62 de ani, care trăieşte acum în SUA.
La Chengdu, între şase şi 300 de persoane au murit, potrivit jurnalistei Louisa Lim, autoare a unei cărţi privind aceste evenimente. O estimare bazată pe telegrame diplomatice americane, informaţii furnizate de un avertizor de integritate din cadrul Partidul comunist chinez şi diverşi martori.
Forţele de ordine loveau manifestanţii „cu bastoane şi cuţite până nu mai mişcau”, a scris Karl Hutterer în note datate 10 iunie 1989, bazate pe experienţa sa şi pe relatări ale martorilor.