Aşezaţi în faţa manualelor lor din sălile de clasă, copiii sunt aici păpuşi în mărime naturală confecţionate de o „bunică” cu mâini magice. La fel ca şi „familiile” sau „grupurile de oameni” plasate peste tot în satul izolat din munţii din vestul Japoniei. Tsukimi Ayano speră să redea astfel viaţa satului ei părăsit, la fel ca atâtea alte locuri din Japonia.

Nagoro şi cele câteva case ale sale se află în munţii din vestul Japoniei, la peste 500 km de Tokyo. Acest cătun ar fi căzut în uitare fără imaginaţia debordantă a lui Tsukimi Ayano, care a plasat peste tot păpuşi de mărime umană pentru a îndepărta singurătatea, relatează France Presse într-un articol preluat de rtl.be pe 17 aprilie.
„Nu mai suntem decât 27 care trăim aici, faţă de zece ori mai multe manechine: ele sunt circa 270”, explică această localnică în vârstă de 69 de ani, care locuieşte împreună cu tatăl său.
Şcoala s-a închis în urmă cu şapte de ani din lipsa unui profesor. „Acum nu mai există copii. Persoana cea mai tânără din sat are 55 de ani”, spune ea.

În faţa unui magazin abandonat, poate fi văzută o „familie”, ai cărei membri aşteaptă răbdători şi bine îmbrăcaţi într-o zi friguroasă din martie în care încă ninge. Mai departe, în apropierea unei staţii de autobuz, un „tată” trage un car plin cu „copii”.

Beţe, ziare şi lână

Proiectul a luat naştere în urmă cu 16 ani, când Tsukimi Ayano a plasat în grădina ei de legume o sperietoare îmbrăcată cu hainele tatălui ei, pentru a alunga păsările. „O persoană care trecea pe acolo l-a luat drept tata, l-a salutat, a fost amuzant”, povesteşte ea.
De atunci ea nu s-a mai oprit din crearea de noi păpuşi, folosind beţe şi ziare pentru corpuri, un material elastic pentru piele şi lână pentru păr. Ca tuşă finală, ea le colorează cu roz buzele şi obrajii.

Nagoro nu a avut niciodată o populaţie numeroasă dar, când artizana plină de fantezie era copil, trăiau aici totuşi circa 300 de suflete, localnici şi muncitori angajaţi în sectorul forestier şi pentru construcţia barajelor.
„Puţin câte puţin, oamenii au plecat. Acum ne simţim singuri”, mărturiseşte Tsukimi Ayano. „Am făcut păpuşi, iar şi iar, pentru a-mi aduce aminte de timpurile în care satul era animat”.
Acest caz este emblematic pentru problema cu care se confruntă cea de a treia economie mondială, confruntată cu un declin demografic rapid în contextul unei rate a natalităţii scăzute.

Exod rural

Ca şi Nagoro, circa 40% dintre cele 1.700 de municipalităţi din Japonia suferă de depopulare. Lent, dar ineluctabil, arhipelagul îmbătrâneşte: el va deveni în curând prima ţară de pe planetă aşa-numită „ultra vârstnică”, ceea ce înseamnă că 28% dintre locuitori vor avea 65 de ani şi peste. Oamenii din acest segment de vârstă vor fi aproape 40% în 2050. La această dată, populaţia, estimată în prezent la 127 de milioane de locuitori, ar urma să nu depăşească 100 de milioane.

După Al Doilea Război Mondial, numeroase sate japoneze trăiau din silvicultură şi agricultură, dar tinerii au început să plece de la ţară în anii 1960.
„Economia era atunci înfloritoare la Tokyo şi în regiunile industriale. Atunci se puteau câştiga bani”, afirmă Takumi Fujinami, economist la Institutul de cercetare din Japonia.
Fenomenul a continuat în ultimii ani, în pofida promisiunii premierului Shinzo Abe de a revitaliza regiunile. „Să faci să revină populaţia este foarte dificil”, spune expertul, apreciind că a da ajutoare pentru a atrage oamenii nu este suficient.
„Înainte de toate, este important să creştem veniturile sau să ameliorăm condiţiile de muncă ale celor care locuiesc în zonele rurale”, estimează el.

În lipsă de locuitori, păpuşile de la Nagoro atrag turişti în carne şi oase chiar din locuri îndepărtate precum SUA sau Franţa.
„Înainte de a începe să fac aceste creaturi, nimeni nu se oprea aici. Nu ştiu cu ce va semăna Nagoro în zece sau 20 de ani, dar voi continua să fac păpuşi”, spune Tsukimi Ayano.