Rwanda marchează duminică 25 de ani de la genocidul din 1994 soldat cu 800.000 de morţi, în principal în rândul etniei tutsi, un traumatism din care a găsit forţa de a-şi reveni dar care continuă, după un sfert de secol, să-şi arunce umbra asupra ţării.

Însoţit de demnitari străini, în principal africani, şeful statului rwandez Paul Kagame a aprins dimineaţă o flacără a amintirii la memorialul Gisozi. În cursul după-amiezii, el urma să susţină şi un discurs în cadrul unei ceremonii de pe stadionul Amahoro (Pace).
Această zi este prima dintr-o săptămână de manifestări legate de comemorarea genocidului, reflecţii pe tematici diverse şi programe de sensibilizare în întreaga ţară, precum şi începutul unei perioade de o sută de zile de doliu naţional, care se va încheia pe 4 iulie.
Pentru supravieţuitori, comemorarea genocidului rămâne o încercare dureroasă, care readuce în memorie imaginile atrocităţilor care s-au soldat, între aprilie şi iulie 1994, cu moartea a cel puţin 800.000 de persoane, potrivit ONU, în principal în rândul minorităţii tutsi.

Masacrele, comise de Forţele armate rwandeze (FAR) şi membri ai miliţiei hutu Interahamwe, dar şi de numeroşi civili hutu incitaţi de propaganda anti-tutsi, au început pe 7 aprilie 1994, a doua zi după asasinarea preşedintelui Juvenal Habyarimana, un hutu.
Carnagiul a luat sfârşit pe 4 iulie, odată cu intrarea în Kigali a rebelilor tutsi din Frontul patriotic rwandez (FPR), condus de Paul Kagame. Omul puternic al Rwandei de atunci, acesta a prezidat redresarea ţării sale, scoasă din neant, relatează La Croix într-un articol preluat de pe France Presse.

Răni nevindecate

O redresare simbolizată de acordul de dezvoltare economică a Rwandei. Această dezvoltare a fost în mare măsură favorizată de ajutorul primit de la o comunitate internaţională care se simţea datoare pentru lipsa sa de acţiune în timpul genocidului.
Interzicând orice referire la apartenenţa etnică în viaţa publică şi făcând o prioritate a justiţiei din judecarea actorilor genocidului, cu ajutorul tribunalelor populare (gacaca), autorităţile au reuşit să facă să coexiste paşnic călăii şi victimele.
„În 25 de ani, ceea ce am reuşit să realizăm, în ceea ce înseamnă să încercăm să ne apropiem din nou, este cu adevărat extraordinar”, crede Bruce Muringira, de 24 de ani, care, ca majoritatea rwandezilor (7 milioane din 12), nu era născut când s-a produs genocidul.

Acest student din Kigali rămâne totuşi lucid în ceea ce priveşte provocările care o aşteaptă pe ţara lui. „Vedem şi astăzi că nu este perfect, dar facem eforturi pentru a găsi calea de a trăi armonios”, adaugă el.
Rănile tragediei nu sunt încă toate cicatrizate, iar reconcilierea, deşi sărbătorită, nu este încă perfectă. Pentru familiile victimelor, iertarea rămâne dificil de acordat atâta timp cât trupurile celor apropiaţi nu au fost găsite sau ucigaşii au scăpat justiţiei.
Pentru numeroşi critici ai regimului, aparentul consens social nu este decât rezultatul autoritarismului lui Paul Kagame. Respectat în Africa, preşedintele rwandez este acuzat în Occident că încalcă flagrant libertatea de expresie şi că reduce la tăcere orice opoziţie.

Deschiderea unor arhive sensibile

Rwanda de după genocid, care nu a avut un alt lider, îi datorează mult în ceea ce priveşte coeziunea. Perceput drept un mentor, el nu a lăsat totuşi să apară personalităţi cărora să le predea ştafeta în fruntea statului.
Împlinirea a 25 de ani de la genocid are loc într-un climat diplomatic mai calm decât în urmă cu cinci ani. În 2014, preşedintele Kagame, care dintotdeauna reproşează Franţei că a fost complicea regimului hutu responsabil pentru genocid, a provocat furia Parisului acuzând armata franceză că a luat parte activ la masacre.

Franţa nu a fost în cele din urmă reprezentată la cel mai înalt nivel la ceremoniile de comemorare a genocidului. În acest an, Rwanda l-a invitat pe Emmanuel Macron să efectueze o vizită la Kigali. Şeful statului francez a refuzat invocând probleme de agendă, dar refuzul nu l-a indispus pe Paul Kagame, care întreţine relaţii amiabile cu Emmanuel Macron.
Preşedintele Macron, care a primit vineri la Palatul Elysee asociaţia Ibuka France dedicată „susţinerii supravieţuitorilor” şi „memoriei” genocidului, a anunţat oficial vineri înfiinţarea unei comisii de istorici care va avea acces la „toate arhivele franceze” din perioada 1990-1994, un angajament luat în mai 2018, la finalul unei întâlniri cu preşedintele Kagame.
Declasificări parţiale ale arhivelor privind Rwanda au avut deja loc, dar asociaţiile şi istoricii continuau să solicite acces la toate aceste arhive sensibile, dintre care unele, susţin ei, deja au fost distruse.

Deşi a refuzat invitaţia la ceremoniile de duminică de la Kigali, Macron l-a trimis acolo pe deputatul Herve Berville, orfan tutsi rwandez adoptat de o familie franceză în 1994.
Preşedintele francez nu va fi singurul absent de marcă. Spre deosebire de predecesorul său Ban Ki-moon, care a declarat în 2014 că ONU ar fi putut face „mult mai mult” pentru a împiedica genocidul, secretarul general al ONU, Antonio Guterres, nu va fi prezent la evenimente.
Mai puţin surprinzătoare dar semnificativă pentru disensiunile care continuă să existe între Rwanda şi vecinii săi este absenţa preşedintelui ugandez Yoweri Museveni, acuzat de Kigali că le-a acordat azil rebelilor rwandezi. Tensiunile sunt în prezent la cel mai înalt nivel între cele două ţări şi liderii lor, aliaţi în anii 1980.

„Nu există nicio ambiguitate”

Supravieţuitoarea Jeanne Allaire Kayigirwa, care a pierdut treizeci dintre membrii familiei sale în 1994, cere „respect pentru cei un milion de morţi (ONU evaluează numărul deceselor între 800.000 şi un milion)” şi recunoaşterea „fără ambiguităţi” a genocidului tutsi.
Ea a făcut parte din delegaţia asociaţiei Ibuka France, primită în premieră vineri de un preşedinte francez. „La fiecare comemorare, reapar polemici (privind rolul jucat de Franţa în Rwanda). Noi, supravieţuitorii, facem apel la oamenii politici şi la gradaţii de rang înalt din armată care ne fac rău în ajunul fiecărei comemorări: ajunge, puţin respect pentru cei un milion de morţi”, a declarat ea vineri într-un interviu pentru France Presse preluat de presa de limbă franceză.

Întrebată ce i-a cerut preşedintelui Emmanuel Macron, ea a răspuns: „I-am cerut (…) să pună capăt oricărei ambiguităţi, acestei ambiguităţi care ne împiedică să reconstruim, să ne aducem aminte (…). Însă în primul rând aşteptăm ca să spună că acest genocid a avut loc, că nu a fost vorba despre un dublu genocid (împotriva etnicilor hutu refugiaţi în RD Congo după genocid şi ucişi de FPR, rebelii tutsi), că nu există nicio ambiguitate, că tutsi nu sunt responsabili pentru propria lor moarte. Le cerem înalţilor responsabili ai epocii să înceteze să creeze ambiguitate. A existat un singur genocid care a fost împotriva tutsi, care a fost planificat. Putem să avem dezbateri asupra restului, dar nu pe 7 aprilie, nu în ziua comemorării”.
Ea a mai precizat că asociaţia din care face parte i-a cerut lui Emmanuel Macron să creeze în Franţa un loc de comemorare „vizibil”. „Acest genocid nu poate fi recunoscut dacă nu există un loc simbolic”, a pledat ea.

25 de ani de haos colateral în Congo

În Republica Democrată Congo (RDC) vecină, memoria colectivă reţine în special că drama din 1994 marchează alunecarea ţării în violenţă şi instabilitate, din care încă nu reuşeşte să iasă, relatează France Presse într-un articol preluat sâmbătă de africaradio.com.
„Efectele colaterale ale acestor orori nu au scutit ţara mea, care a suferit milioane de pierderi de vieţi omeneşti”, a scris noul preşedinte congolez, Felix Tshisekedi, în cartea de aur a memorialului genocidului de la Kigali.
Vizita sa de la finalul lui martie – prima a unui preşedinte congolez -, a provocat furia unora dintre compatrioţii săi, care acuză Rwanda şi pe preşedintele său Paul Kagame că destabilizează estul RDC pentru a pune mâna pe mineralele sale rare.
O altă nemulţumire în RDC (fostul Zair) este că rwandezii deţin monopolul „afacerii compasiunii”, în detrimentul „milioanelor” – cifrele sunt controversate potrivit France Presse – de victime congoleze trecute sub tăcere.
Grupuri armate, prezenţa ONU, absenţa sau slăbiciunea statului… Este imposibil de înţeles RDC în 2019 fără o întoarcere la consecinţele genocidului din 1994 care este comemorat duminică de Rwanda.

Exodul etnicilor hutu rwandezi în fostul Zair

„Înainte de 1994 era pace. Iar apoi refugiaţii hutu au venit în Congo cu arsenalul lor. Este geneza insecurităţii totale aici, în est”, a declarat John Banyene, de 43 de ani, preşedinte al societăţii civile din Goma.
Aluzie la sutele de mii de hutu rwandezi care au fugit în 1994 de contraofensiva FPR tutsi, care a preluat puterea la Kigali după genocidul din 1994.
Printre aceşti hutu erau civili, dar şi persoane vinovate de genocid, foşti soldaţi ai Forţelor armate rwandeze (FAR) sau membri ai miliţiei Interahamwe.
În teorie, ei trebuiau cantonaţi şi dezarmaţi de operaţiunea franceză „Turquoise”, ai cărei ofiţeri jură după 25 de ani că le-au aruncat armele în lacul Kivu.

În fapt, unii dintre ei s-au alăturat în cursul lunilor următoare miliţiilor hutu congoleze din regiunea Kivu împotriva duşmanului lor comun: tutsi congolezi sau tutsi rwandezi care au fugit de masacrele din 1959, 1973 şi războiul civil din 1990-1994.
Într-o încrucişare migratorie tipică acestei regiuni a Marilor Lacuri, tutsi congolezi s-au refugiat la rândul lor în Rwanda, care avea în 2019 peste 100.000 de refugiaţi congolezi.
În 2019, miliţia hutu Frontul democratic de eliberare din Rwanda (FDLR) are încă între 500 şi 600 de membri activi în estul Congo, potrivit ONU.

Primul război din Congo

La sfârşitul lui 1996, puterea tutsi din Rwanda îi susţine pe rebelii AFDL şi pe liderul lor congolez Laurent-Desire Kabila, având fiecare propriul obiectiv: eliminarea ameninţării hutu de la frontierele sale pentru Rwanda, înlăturarea lui Mobutu Sese Seko pentru Kabila, care preia puterea la Kinshasa în mai 1997.
În estul congolez, forţele rwandeze îşi reglează conturile cu etnicii hutu, printre care şi civili. „Mama a fost ucisă duminică, 2 februarie, la Hombo. Cei din AFDL au tras la grămadă”, îşi aduce aminte Charlotte Ndahiriwe, fiica unui primar din Gitarama şi refugiată hutu care a fugit din Rwanda în mai 1994.
Care este numărul victimelor? La momentul respectiv comisarul european pentru drepturile omului, Emma Bonino, a avansat numărul de 280.000 de morţi. Unii au avansat chiar formula foarte controversată de „dublu genocid”.

Al doilea război din Congo şi mai multe rebeliuni

În 1998 s-a produs divorţul între Rwanda şi Kabila. Noul stăpân de la Kinshasa i-a dezamăgit şi pe etnicii tutsi congolezi. „Tata Kabila nu a ridicat niciodată problema refugiaţilor congolezi în Rwanda. Nici fiul său”, a declarat Emmanuel Kamanzi Runigi, un notabil tutsi congolez din Goma, „cofondator al AFDL”.

Potrivit lui, această frustrare a alimentat crearea miliţiilor tutsi, susţinute de Kigali, care au agitat estul RDC până în 2013.
Drept răspuns au fost create grupurile de autoapărare „mai mai”, uneori cu susţinerea autorităţilor congoleze. În 2019, un grup de experţi din RDC estimează că există încă peste o sută de grupuri armate active în estul ţării.

Refugiaţii, 25 de ani de singurătate

În Rwanda există 117.000 de refugiaţi congolezi, care s-au revoltat împotriva condiţiilor lor de viaţă la Kibiza, la începutul lui 2018, ciocniri soldate cu 11 morţi. Pe de altă parte, există 216.857 de refugiaţi rwandezi în RDC, în majoritate copii născuţi în Congo, potrivit Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi (UNHCR).
UNHCR încurajează repatrierile sau, cel puţin, încercări de a găsi soluţii împreună cu autorităţile congoleze pentru aceşti refugiaţi şi copiii lor care s-au născut cu acelaşi statut.
Refugiată hutu rwandeză la Goma, Claudine, mamă a patru copii, s-a întors o dată la Kigali pentru câteva zile sub auspiciile UNHCR. „Am făcut un tur în cartierul Nyamirambo. Nu am recunoscut nimic. Erau case noi. Nu am găsit niciun membru al familiei mele”, a afirmat ea.