Documentarul „Gaza Surf Club” al regizorilor germani Philip Gnadt şi Mickey Yamine spune povestea celor câţiva „nebuni” din Fâşia Gaza care, într-o lume distrusă de război şi devastată de sărăcie şi de lipsa de speranţă, se încăpăţânează să-şi caute libertatea pe valurile mării, de multe ori în pofida societăţii în care trăiesc.

„Cea mai mare închisoare în aer liber din lume”, numită Fâşia Gaza în documentele oficiale, este ultimul loc în care te-ai aştepta să vezi tineri, bărbaţi de vârsta a doua şi chiar femei dându-se cu plăcile de surf pe valurile furioase ale Mediteranei, dincolo de care se văd în toate părţile urmele nesfârşitului conflict între Hamas şi Israel. Şi totuşi, regizorii germani ai documentarului „Gaza Surf Club” au găsit suficient de mulţi oameni care fac asta cu pasiunea care să te convingă că visul nu numai că nu e pericol să moară, ci chiar ar putea să devină realitate într-o zi nu foarte îndepărtată. După cum spune unul dintre personaje, Mohammed Abu Jayab, un pescar ca şi tatăl lui care îi învaţă pe tineri să facă surf, este imposibil să-ţi imaginezi Gaza fără mare. Pentru ei, cei care se adună pe plaja plină de gunoaie şi de betoane distruse cu cele câteva plăci de surf care există în Fâşia Gaza – cumpărate la mâna a doua din Israel sau trimise din SUA de un surfer din Hawaii şi primite după ce au fost ţinute „la păstrare” doi ani în Israel – viaţa este imposibil de imaginat fără surfing. Ibrahim Arafat (foto sus), tânărul care avea 23 de ani la data realizării filmului (2016), spune la un post de televiziune din SUA că a ieşit pe valurile mării cu placa de surf chiar şi în timpul războiului din 2014 dintre Israel şi gruparea Hamas, în timpul unei scurte perioade de armistiţiu.

Plăcile de surf, păzite ca ochii din cap

Practic, „Gaza Surf Club” este un vis. Ibrahim, care lucrează într-o firmă care face tâmplărie PVC, vrea să facă clubul deasupra halei în care îşi câştigă pâinea. S-a gândit chiar şi cum va amenaja spaţiul viitorului club în care vor fi vândute şi recondiţionate plăcile de surf. Problema e că mai întâi trebuie să înveţe cum se fabrică plăcile de surf, iar pentru asta ţine legătura cu un prieten din Hawaii, Matthew, cel care le-a trimis cele şapte-opt plăci de surf pe care le folosesc acum toţi cei care au această pasiune.

Pescarul surfer Mohammed Abu Jayab explică într-un mod care pare cinic cât de multă grijă au ei de aceste plăci de surf. „În timpul războiului (din 2014 – n.r.) mi-am făcut mai multe griji pentru aceste plăci de surf decât pentru copiii mei. Un copil poţi să mai faci, îţi găseşti o femeie, te însori şi faci un copil, dar o placă de surf nouă nu ştii dacă poţi aduce”, a spus el, cu zâmbetul pe buze.
Însă pentru ca Ibrahim să ajungă în Hawaii, el are nevoie de viză. Încearcă mai întâi să obţină una în Egipt, dar este refuzat de nu mai puţin de cinci ori. În cele din urmă, fără să-şi facă prea mari speranţe, el încearcă să obţină o viză de la statul israelian. Şi, surpriză, o şi primeşte. De aici pentru el începe o călătorie nouă, despre care nu ştim dacă a luat sfârşit nici chiar în ziua de azi.

Un sport rezervat bărbaţilor

Experienţa lui Ibrahim în Hawaii constituie, fără dar şi poate, un şoc cultural. Când Ibrahim îi cere lui Matthew să-i facă o poză pe plajă pentru prietenii lui de acasă, îi spune să nu se vadă în fundal femeile în costume de baie. Mai târziu, el spune răzând că de când se află în Hawaii nu crede că a văzut vreo femeie care să aibă toate hainele pe ea. Asta spune mult despre societatea din care provine, după ce tot el afirma la începutul documentarului că se gândea să ceară o femeie de soţie după ce se văzuseră o singură dată.
În această societate trăieşte şi Sabah Abu Ghanem, de 15 ani, o fată învăţată de copil să înoate şi să facă surfing de către tatăl ei. După ce a fost o mică vedetă în copilărie, care a apărut şi la televiziune, Sabah a trebuit să renunţe la asta, pentru că nu se cade ca o tânără să se ocupe cu aşa ceva. În primul rând, femeile nu pot umbla în Fâşia Gaza condusă de Hamas fără burqa, iar cu vălul pe cap e dificil să faci surfing. Sabah spune că a încercat o dată să facă asta, iar eşarfa i-a căzut şi i s-a strâns în jurul gâtului, cât pe ce să o sugrume.

Totuşi, tatăl ei o mai scoate uneori cu barca cu motor şi merge cu placa de surf în larg, unde capul ei descoperit atrage mult mai puţine priviri. Când se întoarce pe barcă, Sabah îşi acoperă din nou capul şi se întoarce la viaţa ei casnică de tânără care se pregăteşte să se mărite. În februarie 2018, unul dintre regizorii filmului a declarat într-un interviu că Sabah s-a măritat şi are un copil. Chiar şi aşa, în cele câteva imagini în care Sabah vorbeşte cu câteva eleve şi le spune că ştie să înoate şi să facă surfing, lor aceste lucruri li se par incredibile şi foarte incitante.

Un vis în aşteptare

Revenind la călătoria lui Ibrahim în Hawaii, în acest documentar libertatea şi belşugul de care se bucură America e ilustrată prin şirurile nesfârşite de plăci de surf din magazinele în care intră el. Tânărul palestinian merge dintr-un loc în altul şi învaţă cum se fac plăcile de surf, dar în acelaşi timp este măcinat de îndoieli. Dacă vor face plăci de surf ca în Hawaii, sau chiar unele mai ieftine şi mai mici, le va cumpăra cineva?
Ibrahim este filmat pe placa de surf în apele care scaldă arhipelagul sau pe plaja care are în fundal hoteluri luxoase. În acelaşi timp, realizatorii prezintă imagini cu plajele pline de gunoaie din Gaza şi cu blocurile distruse de bombardamente. Este o paralelă care nu are cum să favorizeze Gaza, dar pe plajă câţiva tineri vin în continuare să înveţe să facă surfing de la cei care s-au aruncat în valuri cu plăci din lemn improvizate cu decenii în urmă.

Este un semn că speranţa continuă să existe în enclava palestiniană în care rapoartele ONU spun că în curând va fi un loc în care nu se va mai putea trăi. Şi chiar dacă nu au încă oficial un club sau o federaţie, aşa cum îşi doresc, surferii palestinieni ies în continuare cu cele câteva plăci pe care le au pe valurile unei mări în care se văd la orizont navele israeliene care limitează zona de pescuit.
Filmul lasă în suspensie şi visul „Gaza Surf Club”, pentru că Ibrahim, tânărul de care se leagă acest proiect, încă nu s-a întors din America, după cum anunţă regizorii la sfârşitul documentarului. El nu revenise din SUA nici în februarie 2018, când unul dintre regizori a spus că el trăieşte şi studiază în oraşul american Houston. Cu toate acestea, „în cea mai mare închisoare în aer liber din lume”, în care disperarea e atât de mare şi visele atât de puţine, faptul că unii aleg să vadă nu gratiile care îi împiedică să iasă din Gaza ci valurile care îi fac să se simtă liberi spune parcă mai mult decât zece filme care îi prezintă pe aceşti oameni doar ca victime.